Pentru ca pana dadura anii 40 si emanciparea femeii peste omenire, lucrurile functionau dupa principiul “Ramai virgina pan la casatoria cu cine vrea tata, dragostea e un banc prost, si daca iti arde iti gasesti tu ceva confidenti pe parcurs. Si uite-asa esti si cu… si cu sufletu’n rai”. Inutil sa spun ca asa proceda mai toata populatia “emancipata” a vremii. Iar in societatea hispano-catolica treaba asta era litera de lege mai ceva decat Coranul la talibani…
Si pe fundalul asta se suprapune personajul lui nenea Gabriel Garcia, care crede in predestinare ca un tampit, si isi pastreaza principiile “amorului sacru” mai ceva decat Tizian, ce-i drept doar in ceea ce-o priveste pe tanti Fermina (deloc idealista, dar altfel “fata de caracter”) pentru ca altfel o arde destul de dubios tot romanul…
E adevarat ca, la fel ca multe alte scrieri, ale lui nenea Marquez si altora din aceeasi perioada si societate un doctorat in stiinte istorico-sociologico-antropologice nu strica. Dar va rog eu, nu dati cu pietre….

@Alina – tu, fata draga, oi avea mai multa rabdare ca mine. Eu simteam ca vreau sa-l dau pe Florentino cu capul de toti peretii.