Prima parte a cautarii a fost horror, nu din cauza zonei neaparat (destul de usor de gasit dar sinistra in sine) cat din cauza vremii cu ploaie mocaneasca si frig ingrozitor. Pe strada Putul lui Craciun (da, da, stiu!) ne-am inceput voiniceste cautarile, intai relaxat, apoi infrigurat, apoi injurand printre dinti stalpii nepurtatori de indicii salvatoare. Ceea ce se intamplase de fapt: initial in postarea de pe blog era scris ca indiciul va fi pus pe un stalp. Ca atare nici nu ne-am mai uitat pe altundeva. Doar norocul chior m-a facut sa ma uit si mai pe la nivelul picioarelor si sa descopar pe…ceva (o cutie cu tevi cred) hartiuta alaba si umeda purtatoare de fursec. Ajunsi acasa am descoperit ca se facuse un update si ca, negasind un stalp decent (mai toti erau cu “pericol de electrocutare” inscris pe ei) Fursecul schimbase locatia si stersese propozitia cu stalpul din postare.

Am trimis mail cuminti si am asteptat pana a doua zi cand ne-a venit un raspuns care ne trimitea iarasi la vanatoare. De data aceasta era pe la Universitate. Frumos, central, n-am ce zice. Inarmati din nou cu aparatul foto si multa rabdare, am luat-o la picior in intersectia de la Academiei. Gasit, webuit cu iPodul, plecat la urmatorul, doar ceva mai incolo, la Muzeul Municipiului Bucuresti in Piata Universitatii. Acolo am dat si de un nenea cam “vesel” care se tot uita la noi cum scanam stalpii si se uita si el apoi, ca poate cine stie ce-am gasit. In fine, plecam la al treilea indiciu (stiati ca exista o cabina telefonica cu energie solara in Bucuresti? Eu habar n-aveam. Unde e? Langa TNB, geamuri nu mai are, dar in varf ii troneaza panoul ). Acolo, stop joc. Indiciul nu mai era. Impreuna cu alti cautatori pe care i-am intalnit loco, am examinat centimetru cu centimetru din ea, in speranta unei revelatii. Nimic. Imi sun o prietena cautatoare de furescuri care imi spusese ca nici ea nu gasise nimic si aflu ca indiciul disparuse si ca trebuia sa ne facem poza doar cu cabina in sine. Trist e ca noi plecasem deja…intoarcem, gasim cu chiu cu vai alt loc de parcare si mergem sa ne pozam. Deja credeam ca ne aresteaza careva pentru ca erau doi nenea politistii care s-au tot uitat la noi cum examinam cabina, cum ne tot bagam in ea si apoi ne pozam cu ea…complicat. 

Din nou mail, din nou asteptare. Primim iar o poza pe mail, de data asta cu zone ceva mai familiare. N-am reusit sa ajung la locul cu pricina, pe Soseaua Stefan cel Mare, decat cu o zi mai tarziu decat planuisem, cu aceeasi prietena de la telefon care fusese cu o zi in urma si nu il gasise. Ochiul meu ager si miop descopera indiciul in singura cabina telefonica pe care ea o ratase si…pauza. Aveam o poza cu…ceva. Cica era un fost capat de autobuz RATB asa-zis “cochet”. Undeva…departe. Intai am cautat vreo 2 ore pe internet impreuna. Apoi eu m-am dus acasa si, ignorand total ca urma sa am examen in 2 zile am cautat in continuare. A doua zi, din nou, cu ignoranta celui care n-a invatat si care mai si sarbatorea o varsta foarte para in ziua respectiva, am cautat in continuare. Am apucat sa invat sambata, de la 5 dimineata din cauza asta. Si tot nu gasisem. In disperare de cauza, am apelat la Alex care se lauda ca il gasise si nu era fursecar oficial, deci nu se numara. Mi-a zis ce stiam deja, ca indiciul era in Baneasa (desi rationamentul pe calea caruia trasesem concluzia respectiva plecase de la o premisa absolut gresita). Am mai cautat o bucata. In final m-am milogit de el, mi-a mai dat cate un hint, pe rand, si cu norc-ul din dotare am gasit, in capatul Bucurestiului, nenorocitul de gard. Care mie nu mi-a parut deloc cochet, dar poate sunt eu mai pretentioasa. Il iau pe Florin de-o aripa si hai la Baneasa, cu pit stop de cumparat masina de spalat vase si plecat cu tot cu ea la fostul capat al autobuzului 205. Gasim gardul care ameninta ca se darama, luam la imbratisat toti stalpii din zona, desigur pe ultimul abia era ceea ce cautam noi. Pentru cei care nu stiu, capatul actual al 205 (urmatorul pit stop) este la Strandul Straulesti, in afara Bucurestiului, intr-o zona lugubra si intunecata, unde ai impresia ca se termina lumea. Sub privirile curiosilor din statie, am cautat iarasi pe toti stalpii, intrand sub pod, iesind de sub el si tot asa. In final imi pica fisa cand vad o cabina telefonica si gasesc o invitatie pe Facebook. Facebook? Really?

Ajung bombanind acasa (speram sa termin odata pentru ca deja nu mai aveam chef de plimbari in ploaie) trimit “Cererea de prietenie” si vad ca mai erau 6 ca mine. Bun, deci restul au capotat pe drum. Primesc dumninica ultimul indiciu si sunt in sfarsit, pe teren propriu. Pentru cei care nu stiau, dupa 20 de ani de taraganeli, Metrorexul a reusit sa termine tronsonul alcatuit din 4 amarate de statii Nicolae Grigorescu – Linia de Centura. Ei, acolo stau eu. La capatul (celalalt) al Pamantului. Asa ca aseara, dupa o sesiune rapida de cumparaturi la Cora, ne-am scoborat la Nicolae Grigorescu si am asteptat metroul. Prima garnitura care a venit nu continea indicii. Am alergat din vagon in vagon cat statea in capat si n-am gasit. Am mers pana la 1 Decembrie si am asteptat  metroul din partea cealalta (momentan nu functioneaza decat o singura linie, pe care se tot vantura aceleasi garnituri vechi). Si iata, norocul ne surade si apare “tinta”! Pe geamul dintre vagoane. Ne pozam, topaim de fericire, iesim din metrou si plecam acasa. Ajunsi acolo, deschid mailul si gasesc un raspuns de la un amic de-al mamei pe care-l rugasem sa identifice zona cu capatul de autobuz. Felicitari lui, a nimerit-o! Cam tarziu, dar tot primeste puncte pentru precizie. Inca nu-mi vine sa cred ca e gata. 

Acum insa, m-a luat cu nostalgie. Dan pleaca, n-o sa mai fie nimeni sa lipeasca indicii prin oras. Poate doar din cand in cand, cand se mai intoarce in tara. In rest, liniste. Si chiar daca am auzit de la n persoane fraza “cu banii de pe motorina iti cumparai prajituri de la cea mai cea cofetarie din oras”, mie o sa-mi fie dor. Am desoperit parti ale Bucurestiului de care nu auzisem in viata mea. M-am certat cu caini, m-am udat pana la piele, am inghetat de tot, m-am umplut de namol si am ratat si o piesa de teatru din cauza lui. Dar a fost fun. Am facut ceva nou. Mi-am pus neuronul la treaba. Am inrosit firul de internet. Si retelele wireless din oras (care sunt destul de multe daca ai timp/chef sa le cauti). Iar sentimentul victoriei e tare fain. E ca un mic succes personal materializat intr-o prajitura buna buna. O sa ne fie dor de gustul ei.

P.S. Multumim, Dan! 

P.P.S. Multumesc, Florin, pentru ca mi-ai atras atentia ca omuletul de deasupra fursecului era indecent. Multumesc si pentru cenzura ad-hoc

6 Responses to “Fiind baiet, furseci cutreieram…”

1. Sintherian
   February 3rd, 2009 @ 02:34

   Oricum ai vrea s-o intorci, fursecul e varianta gay la “The Derelict” Yo-ho-ho and a bottle of RUM!!!

2. Bianca
   February 3rd, 2009 @ 10:14

   N-as putea spune ca e ceva gay in asta. Dar na, “you had to be there” . O sa ma uit la The Derelict, m-ai facut curioasa

3. Bianca
   February 3rd, 2009 @ 11:25

   OK, my bad, te refereai la cantecul cu piratii. Mda, treasure hunt it is. Dar e palpitaaant!

4. Alyna
   February 3rd, 2009 @ 16:10

   chiar a fost o aventura! pentru mine a insemnat mult sa particip si din pacate, din lipsa de timp (ca deh, unii mai si lucreaza) nu am ajuns la final. dar sunt sigura ca sentimentul castigului a fost senzational!

5. Anonymous
   February 6th, 2009 @ 10:49

   fursecuri cu muuulta ciocolataaaa? si cu fulgi de cocos deasupraaaaaa?imi lasa gura apaaaaaaa!!!

6. Bianca
   February 6th, 2009 @ 11:33

   De fulgi de cocos nu stiu nimic. Dar ciocolata am inteles ca va fi din belsug. Inca n-am primit nimic deci nu stiu cum sunt f31 dar pot sa garantez ca vor fi de-li-cioa-se!

Leave a Reply

Name (required)

Email Address(required)

Website

Comments