Posted on | April 22, 2009 | 1 Comment
Da, Pacientul Englez. Da, abia acum l-am vazut. Da, stiu ca e din 1996 filmul. Mai bine mai tarziu decat niciodata, nu?
Presupunand ca nu toata lumea in afara de mine a vazut pelicula sus-numita, am decis sa-i fac un review micut, acolo, sa se stie ca merita. Sa se stie ca n-a primit Oscaruri degeaba.
Sa incep cu inceputul (sau, mai exact, sfarsitul?!). Contele Laszlo de Almasy este un cartograf de origine maghiara, care are un accident de avion in desertul african, ajungand desfigurat, cu arsuri multiple pe mai toata suprafata corpului, in grija unei asistente de razboi, Hana. Aceasta are propria ei poveste, propriile temeri, caci soarta pare sa-i ia toate persoanele pe care le iubeste. Astfel, ea decide sa se separe de caravana din care facea parte si sa se dedice ingrijirii “pacientului englez”, aflat oricum aproape de sfarsit. Ea se adaposteste intr-o veche biserica (vila parasita?!) din Italia si isi continua cu devotament misiunea de a-i face contelui ultimele zile cat mai placute.
Filmul insa se concentreaza de fapt pe viata cu totul speciala a contelui maghiar. Spre sfarsitul anilor ‘30, acesta era unul din conducatorii unei expeditii arheologice si cartografice a “Royal Geographical Society”, alaturi de Madox, camaradul sau englez. Lor li se alatura cuplul britanic format din Geoffrey si Katherine Clifton, recent casatoriti si dispusi sa ofere sponsorizare si ajutor grupului. Pe parcurs, Almasy dezvolta o pasiune pentru stilata Katherine, care, la randul ei, ii raspunde cu aceleasi sentimente. Se naste o idila intre cei doi care, desi sunt constienti de cat este de gresit, pe atat sunt de incapabili sa o sfarseasca.
Intre timp, la manastire apar alte personaje: un locotenent britanico-indian (da, e Sayid!) si Caravaggio, un narcoman care descopera ca a gasit aici nu doar o noua sursa de morfina, ci si un potential vinovat pentru soarta tragica pe care a indurat-o cu ani in urma, intr-o interogare a Nazistilor.
Filmul este unul lung (162 min) si trebuie rabdare pentru a te obisnui cu ritmul sau lent, poate specific mediului in care se desfasoara poeste de dragoste, in Africa. Va recomand sa va faceti timp sa-l vedeti de la cap la coada intr-o singura vizionare si nu sa-l fragmentati, ca mine, in 3. Se pierde mult din emotia si suspansul care se acumuleaza foarte incet, pe parcursul desfasurarii actiunii. Astfel, si sfarsitul va avea un cu totul alt impact.
Ma uit inapoi si nu sunt neaparat multumita de review-ul meu. Poate e un film prea bun pentru a fi sintetizat in cateva cuvinte. Poate nu stiu sa exprim tot ce poate insemna filmul asta. Dar sunt atatea concluzii de tras, atatea adevaruri ale firii umane descrise incat e mare, mare pacat sa nu-l vedeti. Cu siguranta va va afecta modul de a privi lumea…macar un pic.
Si, daca nu v-am convins eu, ar trebui sa o faca cei trei mari actori (Ralph Fiennes, Colin Firth, Kristin Scott Thomas) care se intrec pe ei insisi in a portretiza niste personaje cu adevarat de neuitat.
Almásy: I am a just a bit of toast, my friend.
Posted on | April 21, 2009 | 4 Comments
…cam asa as sintetiza Pastele de anul asta. Imi tot aduc aminte de un citat de pe la Comedy Central: “Easter is the holiday when we celebrate Jesus Christ rising from the grave and coming back to Earth as a bunny that hides coloured eggs.”. Cam asa. Ma intreb daca intrebi un copil de 4-5 ani ce este Pastele, daca ar sti sa faca si cea mai mica legatura cu religia si cu invierea lui Hristos. In fine. Eu chiar nu ma consider o persoana “pioasa”, “religioasa” sau mai stiu eu cum. Chiar nu. Nu cred in Biserica si cu atat mai putin in cea Ortodoxa si cu atat mai putin in cea Ortodoxa Romana unde mai marii au colaborat pe vremuri si cu Dumnezeu, si cu Securitatea. Cu toate acestea, o sa ajung sa ma consider habotnica daca mai stau mult sa ma uit in jur.
Si acum sa va povestesc de unde pana unde mirarea/ indignarea mea. Am fost sambata noaptea la slujba de Inviere. La Delea Veche. Lume multa, mai ca se calcau pe picioare. Babute pioase care-si faceau cruci peste cruci, familii venite sa ia lumina, rockeri care-si aprindeau tigara de la “lumina”, gasti cu berea intr-o mana si lumanarea in cealalta, persoane de etnie rrrrroma care nu reuseau sa poarte o conversatie decenta la mobil din cauza clopotelor. O sa ma concentrez putin numai asupra celor din urma, mai ales ca se incadrau perfect in caracterizarile facute de Radio Guerrilla cand vine vorba de “
Atlasul de Mitocanie Urbana“. Asa ca am avut ocazia sa urmaresc doua dintre aceste specii, si anume
pitipoanca de companie, alaturata inevitabil unui adevarat
baiat de bani gata (sau
marlan de Dorobanti, cum preferati). Acesta din urma era personajul deranjat de clopotele care-i stricau conversatia. Mestecand zgomotos o guma si fataindu-se in hainele de firma prin multime decide la un moment dat ca, impreuna cu un prieten, sa urmareasca mai bine slujba. Ca atare se cocoata amandoi pe un gardulet menit sa protejeze un copacel si se agata de biata planta pe care incep s-o zgaltaie. Probabil nu le-a spus nimeni ca nu cresc banane in Romania direct in pom si deci urangutanii din ei trebuie sa se deplaseze la supermarket pentru asa ceva. Ma tot uitam la ei aducandu-mi aminte de firavele campanii ecologice de la noi din tara, la ONG-urile care se lupta sa planteze macar cativa copacei tocmai pentru ca oamenii sa poata trage de ei in voie cand nu au ceva mai bun de facut.
Cireasa de pe tort a urmat abia apoi cand, in mijlocul slujbei, baiatul a disparut cateva momente, pentru a reveni alaturi de “o crestina” nedumerita tare de lumea din jurul ei si protejata de frigul de afara de o fusta de vreo 15 cm. Exagerez. Cred ca erau 12 cm. Pantofii de lac alb se asortau stralucirii cerceilor cat belciugele si parului incretit cu placa si vopsit negru-intens. Nu ca as avea eu ceva cu brunetele. Ma uitam in jur si vedeam numai Audi in fata bisericii. Unii, mai grabiti, cu floare rosie mafiota la piept au plecat degraba, mobilizand multimea stransa in jurul automobilului, la slujba. Na acuma’, trebuiau sa duca lumina “la sefu’”.
Stand si gndindu-ma intens, n-am ajuns la nicio concluzie cand vine vorba despre motivatia unora si altora de a veni la slujba de Inviere. Pentru mine personal nu este un show, doar in fiecare an e acelasi. Dar cred ca romanul incepe sa caute cu disperare ORICE ocazie de a-si etala “avutia”, mai ales daca este obtinuta prin smecherie si/sau pe spinarea celuilalt. Privesc contrastele din Romania, feciorasii de bani gata care dau 500 ron pe un tricou Lacoste vs. pensionarii care, daca sunt norocosi, atat au pensia pe o luna. Ajung astfel sa-mi doresc o tara a mediei, a normalului, un loc in care cei multi sunt nici bogati nici saraci, ci pot trai decent, in care banul obinut cinstit valoreaza mai mult decat averea facuta peste noapte prin cine stie ce mijloace.
Cred ca visez frumos. Si atunci cine sa ii blamneze pe toti cei care, alegand sa se desparta cu greu de familie si prieteni, se duc pe calea “normalului” occidental? Care ajung sa se identifice mai mult cu noua tara de resedinta dupa numai cateva luni in timp ce in Romania nu s-au simtit niciodata acasa?Care s-au saturat sa tot astepte.
Va doresc o primavara plina de bucurii si impliniri, un trai decent si cinstit, sanatate si…noroc (avere si sanatate aveau si bietii oameni de pe Titanic). Pentru cei care inca mai cred…”Hristos a Inviat!”.
P.S. N-am rezistat sa nu pun totusi o poza cu Iepurasul de Paste
Posted on | April 15, 2009 | 1 Comment
Anul acesta am stat treaza pana pe la ora 3 dimineata asteptand sa vad intreaga gala a castigatorilor Campionatului Mondial de Patinaj artistic, tot sperand sa revad o pereche de care imi aminteam ciudat de clar, chiar daca habar nu aveam cum ii cheama. Ii vazusem eu de mult, dansand pe Susanna, stiam ca ea avea “parul de foc” si era rusoaica, iar el, cu parul lung si blond, francez. Concurau pentru Franta si obtinusera medalia de aur. Desi ma mai uit sporadic la patinaj artistic, nu ma pot declara neaparat fan. Dar oamenii astia au ceva special. Ceva ce te face sa te uiti cu gura cascata si sa te intrebi cum naiba sfideaza legile fizicii in asa hal. Cum fac sa pluteasca pe ring si sa execute miscari de dans pe care si cu tenisi in picioare ti-ar fi greu sa le incerci.
Dupa ceva Google intensiv, am descoperit: ii cheama Maria Anissina si Gwendal Peizerat iar 2002, anul in care le-am vazut eu minunatul spectacol pe gheata, a fost cel in care s-au retras, in plina glorie, din competitiile de patinaj. Mai apar din cand in cand pe la gale, parca doar pentru a ne aminti ca va mai curge multa apa pe Sena (sau pe Volga) pana va mai exista in patinajul artistic un cuplu ca ei.
Va las cu cateva filmulete spicuite de pe ici, de pe colo, pentru ca sunt incredibil de greu de gasit. O relatie on si off stage cu totul speciala si coregrafii cu adevarat originale si pline de pasiune. Merita sa va bucurati privirea cu prestatiile lor, fie si numai cateva minute.
Posted on | April 14, 2009 | No Comments
Sambata de dimineata, matinala ca de obicei, m-am infiintat la 11:00 la poarta la ArtizArt, targ de produse confectionate manual, o bucurie pentru iubitorii de flecustetze si nu numai. Despre targ am aflat de la Olivia, care a avut si ea un stand pe acolo, plin de minuni facute cu ulei de masline.
Asadar, pentru 7 lei biletul (in care am primit si un Prigat de visine) am avut ocazia sa ne delectam ochii cu toate minunile posibile, incepand cu dragalasenii pictate manual si terminand cu sapunuri minunat mirositoare.
Lumea pe acolo era amabila, deschisa, chiar daca nu cumparai nimic aveau rabdare sa-ti arate si sa-ti explice la ce foloseste fiecare produs in parte. M-am capatat cu carti de vizita de la mai multe magazinase online pe care abia astept sa le vizitez si sper sincer sa nu ma aduca la faliment. Daca n-ar fi fost frig ca naiba (era soare, dar era cu dinti) probabil as mai fi stat si m-as fi intors cu buget 0 acasa. Asa, am ramas cu dorinta de a urmari in continuare ce minuni mai ies din mainile celor de la ArtizArt. Si sunt sanse sa se capatuiasca cu mine, pe post de client fidel.
Bilantul vizitei: 2 sapunuri cu ulei de masline, 2 cremutze, 2 galetuse cu buburuze si albinute (pe post de suport de periute de dinti acum) si un cosulet de pus oale de Pasti. Ce mai, o minunatie!
Posted on | April 9, 2009 | No Comments
Pe vremea cand eram tanara si fara de griji, citeam cu mare placere istorioarele lui Bridget Jones, mereu indragostita, mereu la cura de slabire, mereu in asteptarea printului pe cal alb. Un amanunt redundant in jurnalul ei era minunatul Mr. Darcy, personajul mandru si impunator dar cu inima blanda din romanul arhicunoscut al lui Jane Austen: Mandrie si Prejudecata. Dar, vedeti voi, Bridget era mai avansata ca noi, amaratele cu cartea in mana care puteau doar sa si-l imagineze pe Darcy si sa-l creeze dupa chipul si asemanarea lui Fat Frumos, in vis. Cum in UK lumea nu doarme si are tot interesul sa promoveze valorile nationale, printre care o putem include si pe Jane Austen, BBC a facut acum 14 ani (stiu, 14 ani?!) o mini serie de 6 episoade (si 300 de minute) ce ecraniza romanul sus mentionat. De ce le-a trebuit atata? Ca sa poata fii fideli cartii si sa nu lase sa se piarda nimic din frumusetea si complexitatea personajelor.
Mie mi-a luat ceva timp pana sa pun mana pe aceasta serie, iar zilele astea am vizionat si devorat-o cu mare mare placere (mult mai mare decat m-as fi asteptat). Ca atare, am intarziat cu review-ul la
The International, dar eu zic ca a meritat (cei de la filmblog nu vor fi probabil de acord cu mine
)).
Asadar, despre ce e vorba? Eterna Jane Austen (si aici trebuie sa recunosc ca romanele ei cam seamana, no offense), eternele fete “de maritat”, eterna societate british a secolului XIX. Din cele 5 fete ale familiei Bennet, 2 sunt “silly” (ca sa nu zic altfel) si destul de “usuratice” (pentru acele vremuri), una e cu nasul in carti si nu foarte inzestrata fizic de mama natura, iar celelalte doua mai au ceva sanse in viata, una fiind “o frumusete” a acelor vremuri, iar cealalta, frumusica si ea, dar mai ales desteapta si chiar “indrazneata” pentru acea perioada, cand femeile erau cu toatele blande si supuse. Nu ca acum ar fi altfel.
Mama celor 5 este o femeie insuportbila in carte dar si mai insuportabila in film, unde vorbeste si se plange numai pe octave inalte care iti rasuna in urechi mult timp dupa ce ai inchis televizorul. Scopul ei este sa isi marite fetele cat mai “avantajos” cu putinta, dat fiind ca familia nu are cine stie ce avere si, in lipsa unui mostenitor de sex masculin, casa si mosia ii vor reveni unui var indepartat la moartea tatalui, in loc sa se imparta intre fiice.
Dupa spusele lui Mr. Bennet, in afara de primele 2 surori, Jane si Elizabeth, femeile din familia sa nu sunt “the brightest”, dar cu siguranta stau bine la capitolul galagie. In momentul in care un tanar bogat si frumusel cumpara mosia vecina, Doamna Bennet isi pune in cap sa il insoare imediat cu fiica cea mare, incercand cu disperare sa ii cupleze pe cei doi, ceea ce nu pare neaparat impotriva vointei lor.
In plan initial secund apare mult-laudatul domn Darcy, interpretat de Colin Firth. Acesta este mandru iar lumea are prejudecati legate de felul lui de a fi, parand initial rece si antisocial. Incet incet povestea lui devine subiect principal, iar Elizabeth Bennet intra si ea in prim-plan, devenind obiectul pasiunii lui Darcy.
Cum la inceput cei doi nu se inteleg deloc si mai ca nu se sufera, e nevoie apoi de 6 episoade a cate 50 de minute bucata ca sa se ajunga la happy-end-ul specific Austen. Intre timp, o gramada de povestioare adiacente au loc, in urma uneia dintre ele avand loc casatoria mai tinerei si mai toantei surori a lui Elizabeth cu un ofiter (sau ce-o fi, nu le am cu rangurile) cu o reputatie foarte patata, tot prin bunavointa lui Darcy care il forteaza (mituieste cu o gramada de bani) sa se insoare cu Lydia, pe care o “necistinse”, fugind cu ea.
Bla bla, ar fi multe de spus si nu vreau sa va stric chiar toata povestea (imi cer scuze pentru spoilerele de mai devreme, dar m-am gandit ca totusi, romanele lui Austen nu exceleaza la capitolul surprize), inchei insa cu recomandarea calduroasa de a vedea aceasta mini serie, pentru jocul minunat al actorilor (hats off to Mr. Colin Firth care dovedeste inca o data ca, si fara sa spuna mai mult de 3 vorbe in primele 3 episoade contureaza un personaj puternic, cu trairi intense “simtibile” pana dincolo de ecran), pentru imaginile extraordinare (vezi mosia Pemberley) si pentru ilustrarea atat de graitoare a societatii britanice din secolul XIX.
Asa ca, intr-un weekend, sau cand aveti mai mult timp la dispozitie (5 ore mai exact) faceti-va comozi (si mai ales, comode), luati o cana de ceai si urmariti mini-seria BBC Pride and Prejudice. Cu siguranta nu va va parea rau.
Mr. Darcy: In vain have I struggled, it will not do. You must allow me to tell you how ardently I admire and love you.
P.S. Ca masura de precautie, aveti grija sa dati drumul la subtitrare, fie ea si in engleza, ca e cam dificil fara, date fiind expresiile si modul de adresare de acum 200 de ani )
Posted on | April 7, 2009 | 2 Comments
sau…Olivo.ro . Sau Oliviutza. Cu ceva timp in urma am primit un mesaj pe blog despre un concurs pentru “bloggeri bio”. N-am dat prea mare atentie atunci, recunosc, si intre timp s-au ales castigatorii, s-au dat premiile si s-a facut liniste. Am continuat insa sa urmaresc blogul Oliviutzei si, incet incet, am prins drag de ea. Mi-a placut ca se chinuie sa polueze cat mai putin, ca se ingrozeste cand vede cta “amprenta de carbon” lasam noi in urma, ca incearca sa nu se dea pe fata si pe corp cu toate porcariile si nici sa-si indoapte fiul cu E-uri pe paine.
Blonzimea m-a impiedicat insa sa fac legatura intre Olivia si magazinul olivo.ro, cel cu concursul. Si abia acum am realizat ca Olivo este afacerea ei, pe care o ingrijeste cu drag, ca pe o plantuta de maslin, asteptand sa dea roade. Cum Guvernul actual al
Romanicai este probabil unul dintre cele mai nenorocite de care puteam avea parte, afacerea ei este in pericol datorita noii legi “forfetare”, care obliga orice intreprindere sa plateasca la stat in jur de 1600 de euro chiar daca nu are niciun fel de profit. Si nici nu mai pot deconta benzina sau masinile pe firma. Adica daca faci curierat, se cheama ceasul rau, pisica neagra. Pentru mai multe detalii, intrati
aici ca mie mi-e lene sa scriu si ma si enervez
.
N-as vrea sa scriu despre dracii pe care mi-i provoaca “noua ordine romaneasca” si toate (am zis TOATE) figurile din politica romaneasca. Asa ca o sa scriu cate ceva despre cosmeticele organice, ca sa-i fac reclama Oliviei, na!
In primul rand, recunosc deschis ca eu nu folosesc exclusiv produse organice. Ba chiar as putea spune ca sunt minoritare in vastul meu dulapior din baie. De ce? Pai, se gasesc destul de greu, in farmacii (din cand in cand) sau pe net. Magazine de sine statatoare eu una inca n-am gasit. In plus, sunt destul de scumpe si nu arata/miros la fel de bine ca alea pline de chimicale (parol, crema mea de fata pute ingrozitor, imi tin respiratia cand ma dau cu ea dimineata).
Dar, am inceput sa citesc etichete. Sa nu mai iau de bun tot ce zic producatorii. Daca va uitati pe produse, cam 75% din ele ii dau intr-una ca sunt “naturale”. Ai na?! Ma rog, natural e si minereul de fier, la asta nu ma gandisem. Daca facem un mic studiu, descoperim ca L’Occitane nu sunt nici pe departe naturale, Lush si Body Shop (pe care eu le iubesc, recunosc) sunt mai mult sau mai putin naturale (adicatelea, obositi-va sa cititi etichetele si alegeti in consecinta). Sa nu mai vorbesc de Garnier sau Avon (da, am si d’alea, dar nu ma mandresc cu asta).
Unde vreau eu sa ajung cu vorbaria asta? Pai vreau sa va spun ca exista un magazinas online care va aduce acasa produsele facute cat de bio si natural se poate (cu certificari si tot ce le trebuie), ca desi sunt scumpe, e posibil si probabil sa va multumiti ca ati facut asta peste ceva ani cand n-o sa va cada fata cu totul, si ca Olivia e o tipa tare de treaba, deci merita sa cumparati de la ea inainte sa se infurie si sa se care in Olanda, sau in alta tara care nu percepe impozite pe pierdere.
Am zis!
Posted on | April 2, 2009 | No Comments
Un cantec care ma face sa ma gandesc la [o vacanta la] Paris…
Tres romantique…
Posted on | March 28, 2009 | No Comments
Normal ca trebuia sa scriu si eu despre Ora Pamantului, ce credeati?! Sa va indemn, a nu stiu cata oara, sa stingeti lumina o ora in seara asta…de fapt sa stingeti TOT, mai putin lumanarile si…cheful. Si aici nu ma refer neaparat la cheful de sex, desi cam toata lumea care este intrebata ce face cu lumina stinsa are instant un zambet complice pe fata. Dar sunt atatea lucruri care se pot face fara curent electric: citit (atentie, puneti o lumanare MARE langa, sa nu va stricati ochii!), modelat, baita calda cu lumanari si spuma (da, stiu ca nu e ecologic sa faci baie in cada, dar suntem oricum ecologici pentru ca stam cu lumina stinsa, deci suntem ok, zic eu), somn (stiu multi care de-abia asteapta sa se odihneasca pentru celelalte ore din an in care lumina merge si ei muncesc cu disperare), o ora de taclale cu prietenii, o ora de liniste si “intimitate” cu un pahar de vin, si tot asa. Trebuie doar sa va ganditi la ce v-ar placea sa faceti, ca posibilitati exosta. Ce ma intreb eu este daca va exista vreun baby boom dupa noaptea asta, cu o gramada de bebei conceputi cu ocazia Orei Planetei. Daca stam sa ne gandim, si la repopulat stam prost deci, de ce sa nu profitam din plin?!
Stingeti lumina!
Posted on | March 28, 2009 | 1 Comment
O melodie tare faina din ultimul episod Private Practice (2×20). Very, very nice: I Don’t Live in a Dream, by Jackie Greene (albumul Giving up the Ghost). Daca punem la socoteala si scena extreeem de hot de la sfarsitul episodului, as spune ca asta e muzica special pentru…stat cu lumina stinsa. Apropos de asta, nu uitati sa stingeti lumina si prizele si tot diseara, la 20:30, si sa stati asa pana la 21:30. Invatati melodia pe de rost si cantati-o in timp ce aprindeti lumanarile. Sau na, dati drumul la ipod si ascultati la casti, treaca de la mine . Numai sa nu mai folositi si altceva cu curent electric!
Enjoy!
Posted on | March 26, 2009 | 3 Comments
Iata cateva volume in plus, fata de lista anterioara, numai bune de citit pe vremea asta ploioasa (ma rog, ieri era ploioasa, azi e mai ok)
Radu Paraschivescu – Cu inima smulsa din piept
Helen Fielding – Olivia Joules si imaginatia hiperactiva
Ingeborg Bachmann – Malina
David Nicholls – Cine stie, castiga
K C Ellis – Parry Hotter
Iain Hollingshead – Douazeci si ceva
Panait Istrati – Chira Chiralina
George Calinescu – Cartea Nuntii
Lectura placuta!
« go back —
keep looking »
