Cand am citit cu o seara in urma scrisoarea deschisa (vezi postul anterior) a unui medic satul sa tot stranga din dinti, satul sa isi dea si sufletul la munca pentru a fi blamat apoi de presa, un medic “de seama” de la noi (nu, nu stiu cine este, dar un chirurg in domeniul cardio-toracic dintr-un spital “bogat” din Romania nu poate fi decat unul cunoscut, stimat si care are totusi acces la tehnologie, resurse, medicamente) am realizat cat de nedrept este ceea ce se intampla. Vin niste jurnalisti fara scrupule, fara mare educatie (ma refer strict la aceia care fac asemenea magarii, nu la intreaga tagma, mi se pare o prostie incredibila sa judeci oamenii dupa stereotipii, dupa meseria pe care o au, etc.) dar cu mult tupeu si incep sa dea in medici in stanga si in dreapta. De ce? Pai asa facem reforma. Nu, idiotilor, asa ii facem pe cei care au un dram de talent, indemanare, experienta, sa se care naibii mai repede de aici!

Intai si intai vreau sa ii “pomenesc” pe cei de la Realitatea TV. Un post TV “vizionar” in momentul aparitiei, dar din ce in ce mai murdar si politizat pe masura ce a trecut timpul. Initial am zis ca faptul ca se tot legau de medici este un bun semnal de alarma. Poate vedem si noi dom’le ce se intampla in sistemul sanitar din Romania. Poate se autosesizeaza alde Casa de Asigurari de Sanatate sau dom’ ministru si rezolvam so noi ceva. Poate observam ca medicii sunt prost platiti si de-aia se ajunge la situatia plic-servicii medicale. Poate poate. Ei as! Tot ce observam, sesizam este cum, vai Doamne, medicii romani nu-si fac meseria. Vai, vai, incapabilii, egoistii, lacomii de ei care nu se uita la tine decat daca le pui bani in buzunar. Ajung sa vad la televizor aberatii gen “o femeie a murit in nu stiu care spital iar familia acuza medicii ca n-au facut operatia la picior cum trebuie ceea ce a dus la o infectie si d’aia a murit. La autopsie s-a descoperit ca femeia a murit de la insuficienta renala si hepatica provocate pare-se de pastile de slabit. Dar mai facem o autopsie sa fim siguri ca nu-i putem acuza pe medici de niciun fel”.Fir’ar ei de medici! Scuzati limbajul prea putin “jurnalistic”. Cu alte cuvinte, tot ce incercam sa facem este sa acuzam cadrele medicale. Ce daca un om avea cancer de plaman in stadiu terminal? Nenorocitii aia de doctori n-au fost in stare sa-l salveze. N-au fost in stare sa scoata din el ce au facut 50 de ani de tutun si un cancer agresiv si sa-l faca voios si sprinten ca la 20 de ani. Oamenii mai si mor. Atat in spitale cat si acasa. De ce in spitale se considera din oficiu ca n-ar trebui sa se intample asta este peste puterea mea de intelegere. De unde pana unde este spitalul un loc magic unde ne facem toti bine? Cu toata aparatura moderna, cu toti specialistii, sunt boli cu care medicina inca n-a terminat de luptat. Uitati-va la Patrick Swayze, la Audrey Hepburn, la fiul lui John Travolta. Credeti ca ei n-au avut parte de cele mai bune ingrijiri medicale? Credeti ca n-au primit medicamente de sute de mii de dolari? Credeti ca n-au avut zeci de asistente care sa ii ingrijeasca? Uneori, bolile sunt mai puternice decat noi. Oricat de dureros suna asta, e adevarat. Mor oameni tineri, copii nevinovati, dar asta e legea firii, mult mai presus de medici. Medicii nu sunt zei, nu sunt atotputernici. Niciun medicament pe lumea asta nu poate intoarce timpul cu zeci de ani de batjocura a propriului organism. Si nici nu poate “anihila” o boala necrutatoare (oricare ar fi ea), despre care nu se stiu inca destule. 

Pentru cei care se uita la Grey’s Anatomy, House MD, ER, Private Practice…nu, nu sunt acestea referinte pentru sistemul sanitar american, nici pe departe. Dar vedem ca si acolo se mai moare. Ca si acolo medicii sunt depasiti uneori de situatie. Ca si acolo se greseste. Insa macar acolo, daca te faci medic, nu ai grija zilei de maine. Si nu pentru plicurile pacientilor muncesti. Muncesti pentru ca statul, sistemul te respecta si nu-ti faci probleme pentru plata chiriei sau scoala copilului. Ne-am obisnuit prea mult cu gratuitate. Totul sa “ni se dea”, “sa ni se faca”. Statul, divinitatea, oricine, “sa faca”. Asteptam solutii venite din cer si pastile minune care sa ne rezolve in 3 zile. Uitam multe cand vine vorba despre propria persoana. Uitam ca un medic rezident are un salariu de nimic, ca poate cel care ne vede in acest moment a petrecut ore intregi in garda ca sa aiba cu ce sa isi intretina familia (asta daca garda a fost platita, desigur), ca sunt bolnavi care chiar au urgente (recent Salvarile s-au confruntat cu o noua problema: pacienti gripati, raciti, cu un pic de febra sau cu indigestii sunau la urgenta pentru a primi “vizite la domiciliu” pentru ca din cauza vremii urate nu mai catadicseau sa se deplaseza la medicul de familie. Concluzia? Salvarile supra-solicitate si medicii de familie acuzati ca nu se ocupa de problemele minore ale pacientilor lor. Pacientii? In niciun caz vinovati!). Vreti sa va spun ce a patit un medic de familie intr-o zi? A fost sunat de un tanar absolvent de facultate care dadea admitere la master si rugata sa vina si el pana la el acasa sa-i aduca adeverinta medicala cum ca ar fi apt de admitere. Nu, nu era bolnav, nu avea alta urgenta. Ca el nu prea are timp sa vina la cabinet. Ma intreb ce mai asteptam de la medici? Sa vina seara sa ne spuna noapte buna? Sa stea cu noi sa ne supravegheze alimentatia? Sa ne pazeasca sa nu ne apucam de fumat sau de droguri? Astept idei, sunt sigura ca multi nu duc lipsa. 

In urma cu vreo 6 luni, mai exact pe 15 iulie 2008, un medic a fost ucis de fratele unei paciente caruia nu putuse sa ii dea reteta pentru ca se schimbasera listele de medicamente compensate. Ce concluzie a tras presa din acest fapt? Haideti sa vedem de ce l-a omorat pacientul pe medic, mai exact, ce a facut medicul asa de rau de l-a determinat pe ala sa-i taie jugulara. Cu ce a fost medicul de vina (pentru ca, nu-i asa, trebuie sa fi fost de vina cu ceva) de bietul pacient a ajuns sa-l omoare. A existat si o emisiune pe tema asta, la Realitatea, of course, cu efervescenta Andreea Cretulescu si magistral de incompetenta Mihaela Radulescu. Daca nu ma insel, au mai fost si altii, dar nu prea au avut ce si cum sa spuna. Doamnele sus mentionate au acaparat discutia, moderatoarea – cu creierul cat al gainii in coma – si invitata – cu opinii puternice si nesustinute de absolut nicio baza – s-au intrecut in a besteli sitemul sanitar romanesc. Vociferau, isi dadeau cu parerea, aratau adevarata latura a sanatatii in Romania, in timp ce rudele in doliu ale bietului medic isi vedeau sotul/tatal/fiul inmormantat “prea devreme”. Sa vedem si cu ce gresise el. Nu eliberase o reteta pentru o pacienta cu tulburari nervoase pe care fratele ei venise sa o ridice. De ce? Pentru ca onor ministerul schimbase listele de medicamente compensate, iar listele noi intrau in vigoare abia in ziua urmatoare. Asa ca fratele pacientei a fost rugat sa revina a doua zi. A fost, se pare, prea mult pentru el si acesta a decis sa-si faca dreptate taindu-i gatul omului care ii ingrijise familia ani de zile. Iar presa, ah, marita presa, cauta motive si circumstante atenuante. Normal. 

De ce nu se cauta circumstante atenuante si pentru medicii huliti si pusi la zid la Slatina sau la Satu Mare. “Au omorat un om”, asa se spune. Asa si? Gorbunov a omorat 2 si acum umbla liber pentru ca are glaucom, saracul. Nu ma intelegeti gresit, nu apar niciun medic care nu si-a facut o farama de timp sa vada si sa diagnosticheze un pacient. Nu apar un sistem birocratic imbecil in care stai pe culoarele spitalelor cu orele si uneori ajunge sa fie prea tarziu. Spun doar ca, asa cum criminali cu sange rece se pot plimba in voie pe motiv de glaucom, asa si medicii in cauza ar trebui lasati sa-si spuna punctul de vedere inainte de a fi pusi la zid.

Doctorii romani au ajuns sa lucreze cu pistolul la tampla. Au ajuns sa se intrebe daca nu cumva pacientul, desi aparent multumit, nu se va duce apoi la cine stie ce post tv sa se planga ca nu a fost tratat corespunzator. Oamenii sunt incurajati sa spuna, vai, prin ce au trecut prin spitalele romanesti. Ce chinuiti au fost si ce de bani au trebuit sa dea. S-au gandit ei oare, ca aveau optiunea unui sistem privat? Ca daca tot trebuiau sa dea bani, puteau sa dea bani la o clinica particulara unde nu e nevoie de niciun fel de stimulente pentru ca cei de acolo au cu ce sa-si plateasca intretinerea. Desigur, acolo e mai scump. Si asigurarea aia medicala nenorocita de 7% sau cat naiba mai e ar trebui sa le asigure servicii medicale la standarde occidentale. Multi nici nu o platesc ei de fapt. Copiii, anumiti pensionari, veteranii, studentii, femeile casnice/gravide/lauze, pensionarii de boala, somerii etc. (vezi aici ,articolul 213, alin 1) nu prea constribuie la bugetul CNAS. Practic, ramanem cam cu jumatate din populatie sa plateasca intr-adevar asigurari. E adevarat ca nu prea avem idee unde se duc si banii astia dar asta iar nu este vina medicilor. De servicii medicale toata lumea se bucura. Si trebuie sa le spun celor care se tot plang ca daca nu au “marcat banul”, pacientul, ruda de-a lor sau prieten, a murit din cauza proastei ingrijiri medicale: sa ne intelegem: Un medic a depus un juramant. Nu stiu cata valoare mai are in zilele noastre, dar este totusi un juramant. Si cei care s-au facut medici in Romania nu s-au facut pentru bani. Pentru ca se stie prea bine cum merg lucrurile. Asa ca-mi vine greu sa cred ca un om care a facut 6 ani de facultate plus multi altii de rezidentiat sau mai stiu eu ce este in stare sa ucida un om pentru ca nu a primit suma corespunzatoare. Poate o asistenta are de ales pe care pacient il ingrijeste mai cu spor. Dar chiar credeti ca este posibil ca un medic sa opereze mai bine sau mai prost in functie de ce a gasit in plic?! 

Realizez ca scriu de o ora si jumatate cel putin si nu mai reusesc sa ma opresc. Toata viata am auzit cand venea vorba de medici ori injurii legate de cat de prost au fost tratati ori replici de genul “stim noi cati bani castiga doctorii extra deci stim noi ca au bani”. In primul rand nu sufar persoanele care au ca hobby “facutul socotelii” altora. Dar asta e o alta discutie. Dar as vrea sa inchei dandu-va cateva exemple de mita primita de medici cunoscuti mie de-a lungul timpului. Mita vazuta (deci nu inventata) de mine, uneori live la cabinet, alteori acasa: un drops invelit in hartie de ziar, un sutien din macrame uzat, gaini (dead or alive), oua, benzina (asta mai demult), 2 lei noi, garoafe, ciocolata, cafea de absolut toate felurile (inclusiv nechezol in vremuri mai grele), pesti de sticla (stiti voi de care), sapun, bibelouri, vin, tuica, portocale, mere, vinete, castraveti, struguri, alte vegetale, si as putea continua la nesfarsit. Si poate acum va ganditi ca asa se fac marile averi. Nu ii condamn pe pacientii care s-au prezentat cu “plocoane”, ei doar au vrut sa faca un gest frumos. Si au adus ce si-au permis. Si e normal, dat fiind ca majoritatea sunt pensionari, grav bolnavi, care isi numara banii pentru medicamente si apoi vad daca le mai ramane si lor ceva. Dar sumele exorbitante vehiculate in presa nu-si au rostul. Prea putini sunt cei care le primesc. Prea putini cei care tin cont de asta in momentul in care isi fac meseria. Dar ei sunt aratati cu degetul si vina aruncata asupra intregii bresle. Dupa mine, e acelasi lucru cu a spune ca “blondele sunt proaste”, “femeile conduc prost”, “barbatii gandesc cu…”, “evreii conduc lumea” etc. Sterotipii create de imbecili pentru alti imbecili. Axiome create din nimic pentru cei care n-au ce face si le cred. E trist ca o meserie atat de frumoasa, de dedicata facerii de bine ajunge sa fie terfelita in noroi de neaveniti. E trist ca pacientii intra pe usa spitalului/cabinetului medical pregatiti sa fie tratati prost si sa se ia la cearta sau sa submineze orice parere ar avea medicul. Doar ei stiu mai bine. Ca doar la medicina si politica se pricepe toata lumea. 

Ma opresc, ma opresc. Am scris prea mult si in general postarile lungi nu prea sunt agreate. Dar mai am multe de scris. Si poate pana data viitoare se va schimba ceva, cine stie. Dar eu nu prea mai trag sperante. In schimb ma gandesc la cei care au ales drumul medicinei si le doresc sa apara o minune. Daca nu, sa nu o mai astepte. Sunt atatia altii care stiu sa aprecieze coatele roase atatia ani pe bancile facultatii. Mergeti si gasiti-i! 

Va salut si va doresc multa sanatate!     

Domnule Ministru,

 

Sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani.

Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie ce a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră, într-o relaţie antagonică: pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica. Poate că n-aş fi ajuns să vă scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut recent o discuţie cu ruda unui pacient, care mi-a explicat cât de „prost” fusese tratamentul prescris de un coleg necunoscut. Din fericire pentru tagma noastră, pacientul fusese tratat corect şi, de altfel, avusese o evoluţie favorabilă, numai că prea lentă faţă de aşteptările rudei pacientului. Cu toate acestea, „diagnosticul” stabilit de ruda pacientului, fără multă vorbă, a fost următorul: acel medic necunoscut greşise tratamentul! Ţin să vă atrag atenţia, domnule ministru, că respectiva afirmaţie a fost făcută cu aerul că era de la sine înţeles că medicul trebuia să greşească, în ciuda faptului că-şi tratase corect pacientul care, la ora conversaţiei, se juca în parc, alergând cu fiică-mea de la un leagăn la altul, sănătos tun, într-o atmosferă extrem de geroasă.

Această discuţie nu este altceva decât chintesenţa a ceea ce înseamnă acum încrederea populaţiei faţă de medici. Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este, la rândul său, decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată – v-aţi pus, vreodată, problema, cum de a ajuns să fie acoperită cu atâta perfecţiune?

Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?

De fapt, domnule ministru, motivul fundamental pentru care vă scriu este că mi-aş dori tare mult să faceţi o inspecţie chiar în serviciul meu. Am să vă explic de ce.

Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia… În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru – singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu – toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi.

Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia…. Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească.

Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti?

Cu zece milioane de lei pe lună, domnule ministru! Primul dintre colegii care a capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci – era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Şi nu, nu avea decât o Solenza cumpărată la mâna a doua, domnule ministru…

Dar nu se plângea din atâta lucru.

Aşa că, am rămas doar 3 plus 2, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După o vreme, am aflat că postul temporar de pe care plecase colegul, acel post împărţit cu colega lui, nu avea şanse să se definitiveze vreodată. În consecinţă, şi colega cu pricina a plecat – n-o condamn: după trei ani de neplată, să ajungi din nou să lucrezi voluntar, rimează totuşi a blasfemie intrafamilială, dacă pricepeţi ce vreau să spun. Colega a plecat, unde credeţi, la Pristina, în Kossovo, domnule ministru. Aflu că acolo câştigă 6000 de euro pe lună şi că pune bazele unui serviciu chirurgical. Mă bucur pentru colegă şi mă bucur şi pentru specialitatea mea – măcar în Kossovo să fie pusă acolo unde-i e locul.

Aşa că, am rămas doar 3 plus 1, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După care, şi cel de-al treilea rezident a încheiat cei şase ani de pregătire, fără ca să aibă posibilitatea de a se angaja pe undeva, asta în contextul în care componenta toracică a accidentelor ridică nepermis de mult rata de mortalitate a politraumatismelor – întrebaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat, dacă aveţi nelămuriri în acest sens. Între timp, însă, şefii dumneavoastră ajunseseră la concluzia că şi în România era criză, motiv pentru care s-au hotărât să îngheţe schemele de personal şi din sănătate. În consecinţă, cel de-al treilea tânăr coleg a plecat în Marea Britanie, unde nu e într-atât de multă criză încât să nu angajeze un chirurg toracic la Bristol. Nu ştiu cât câştigă acest din urmă coleg – nu ştiu decât că, după numai două săptămâni de lucru, a reuşit să-şi închirieze un apartament de trei camere în centrul oraşului, deşi este singurul membru care lucrează din familia lui de trei inşi. Ca o paranteză, cel mai tânăr dintre medicii primari din serviciul nostru şi-a permis abia acum, după 8 ani de serviciu, să-şi închirieze un apartament de două camere în Bucureşti, deşi lucrează atât el, cât şi soţia lui.

Dar, nu v-am scris doar ca să subliniez interesul pe care alte ţări îl acordă medicilor specialişti, fie ei doar nişte amărâţi de emigranţi. Aş putea doar să fac nişte trimiteri la manualele de istorie a medicinei pentru a vedea că, din cele mai vechi timpuri şi în cele mai îndepărtate puncte de pe glob, medicii erau respectaţi şi bine plătiţi, fiind consideraţi, totuşi, o specie meritorie d.p.d.v. social, care trebuie remunerată corect. Ştiaţi că în Grecia antică, sau la Roma, medicii erau scutiţi de taxe? Fireşte, nu mi-ar da prin cap să solicit aşa ceva acum, în zilele noastre cele atât de monetizate – nu e decât un exemplu prin care îmi susţin punctul de vedere de mai sus, cum tot doar un exemplu este că şi în ţările Africii Negre (lumea a III-a, voyons…) un medic specialist este plătit cu cel puţin 50% mai mult decât omologul lui român. Să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi pentru că am primit oferte de acolo – numai că sunt prea bătrân ca s-o iau de la început, tocmai în Africa.

Numai că, nu sunt eu cel priceput când vine vorba de bani. Cine mă cunoaşte nemijlocit ştie că aşa stau lucrurile. Păsul meu este altul. Ce fac eu acum, împreună cu ceilalţi doi colegi ai mei plus un nou rezident, în contextul în care ar trebui să funcţionăm cu o echipă de 6 specialişti plus minimum 3 rezidenţi?

Vreţi să vă spun unde o să capotăm, domnule ministru? Azi sunt într-o umoare infectă şi nu mă interesează consecinţele unei scrisori deschise, aşa că o să vă spun care sunt punctele slabe ale serviciului meu – de altfel, sunt punctele slabe ale întregului sistem pe care, cu onor, îl manageriaţi. Dacă aveţi dificultăţi în a pricepe succesiunea raţionamentelor, rugaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat să citească materialul – fiind practician, dânsul îmi va înţelege argumentele la justa lor valoare.

Aşadar, suntem 3 inşi plus 1 într-un serviciu care necesită 6 plus minimum 3. Când şi când (s-a întâmplat chiar în ultimele două săptămâni), câte unul dintre noi are dreptul la concediul de odihnă legal. Atunci, rămânem în serviciu doar 2 specialişti plus 1 rezident. Acum, indiferent cât de mândru aş fi eu de specialitatea mea, nu vreau să fac prea mult caz de ea – cu toate astea, este o specialitate care, conform normelor internaţionale de bună practică, necesită la anumite intervenţii chirurgicale echipe din minimum trei medici. Prin urmare, sunt pus în faţa următoarelor situaţii: fie aleg să fac o echipă operatorie dintr-un număr mai scăzut de medici decât sunt necesari pentru buna desfăşurare a operaţiei, astfel încât să mai am un om care să urmărească pacienţii de pe secţie şi/sau care să primească urgenţele, fie intru cu echipa completă, conform cărţilor, numai că atunci nu mai rămâne nici un om care să urmărească pacienţii de pe secţie sau care să primească urgenţele.

Eu m-am sucit în fel şi chip, domnule ministru, vă dau cuvântul meu de onoare, dar aritmetica este imbatabilă pentru mine. Prin urmare, aceasta este prima întrebare pe care v-o pun: cum să fac, domnule ministru? Să-mi asum riscuri intraoperatorii, sau să-mi asum întârzierea în ce priveşte primirea unei urgenţe la camera de gardă? Să risc viaţa pacientului de pe masă, sau să las secţia descoperită?

Oh, staţi liniştit – până acum nu ne-am făcut de baftă, dar, îmi permit să vă întreb: cât timp credeţi că vom reuşi să funcţionăm în acest regim de lucru suboptimal? Credeţi că o fi făcut cineva calcule apropo de răgazul de timp mediu înainte de a comite o greşeală ireversibilă în condiţii de personal insuficient? Dacă da, trimiteţi-mi şi mie referinţele bibliografice, ca să pot să-mi informez corect pacienţii asupra riscurilor. Nu vă sfiiţi – încercaţi acelaşi lucru şi cu alte specialităţi (de pildă cu ATI-ul!), asta ca să ştim cam la ce intervale de timp să ne aşteptăm la catastrofe pe care le vor încasa chiar pacienţii pe care susţineţi că-i reprezentaţi.

Sau, credeţi că ar fi mai bine să nu le mai permitem colaboratorilor să-şi ia concediul legal de odihnă? Poate că ar fi mai bine să le sugerăm să lucreze conform normelor unui stahanovism medical? Să le promitem ceva medalii, domnule ministru, că de prime şi de plata orelor suplimentare n-a fost vorba nici măcar când nu era criză, darămite acum?

Mă rog… Dar, staţi că n-am terminat! Mai e o chestie şi mai absurdă, domnule ministru, şi zău că vreau s-o auziţi! M-am trezit cu nişte adrese oficiale, domnule ministru, adrese conform cărora ni se pune un plafon de consum de medicamente per pacient… După ce le-am primit, am făcut şi eu nişte calcule şi ştiţi ce am constatat, fir-ar ea să fie de aritmetică?

Am constatat că plafonul de medicamente per pacient internat nu trebuie să depăşească 70 de euro… Pe cuvântul meu, atât mi-a ieşit: 70 de euro per pacient, că am făcut şi proba la împărţire, domnule ministru! Păi, zău că m-aş chinui să fac şi treaba asta, că m-am obişnuit să lucrez în condiţii suboptimale de când am intrat în sistem dar, ce să mă fac când, prescriind un medicament relativ ieftin, mă trezesc că respectivul medicament NU se află în farmacia spitalului?

Un lucru ciudat: medicamentul ieftin nu e în farmacie, în schimb, omoloagele lor (sic!) extrem de scumpe se găsesc la discreţie… Am şi eu momente când consider că un antibiotic pe cale bucală este suficient la cazul X sau Y dar, cum să-l prescriu, când spitalul îmi returnează condica de medicamente cu faimosul înscris L.F., adică lipsă farmacie, oferindu-mi în schimb, alternative care depăşesc într-o zi, la un singur pacient, 70 de euro?

Alt lucru bizar: în aceeaşi adresă cu plafonul de medicamente se aflau două paragrafe în care mi se atrăgea atenţia că mi se vor retrage sporurile de conducere dacă îndrăzneam să depăşesc respectivul plafon. M-a umflat râsul, domnule ministru! De cinci ani de când lucrez în actualul spital, n-am încasat niciodată sporurile de conducere, aşa că m-a cam durut în cot, recunosc, de ameninţarea decidenţilor.  Problema apărea, însă, după încă un paragraf, în care scria negru pe alb că dacă vom depăşi plafonul de medicamente două luni succesive, sancţiunile salariale vor fi extinse şi asupra celorlalţi membri ai serviciului, nerezumându-se doar la medicul coordonator/şef de secţie.

Bun! Să zicem că ne speriem şi că luăm ad litteram ameninţările decidenţilor, care ameninţări, o ştiu prea bine, nu sunt făcute din capul decidenţilor locali, că i-am mai văzut şi noi pe alde Boc et comp. cum se străduiesc să scoată ţara din marasm, săracii! Rezultatul adresei sus-menţionate ar fi că, de spaimă, ne vom apuca să scriem reţete pe care să le dăm aparţinătorilor pacienţilor, astfel încât să facem economii, numai că, pentru această situaţie, aceiaşi decidenţi au stabilit că, dacă cineva se adresează la conducerea spitalului cu o asemenea reţetă (e dreptul pacientului să-şi recupereze cheltuielile din sistem, domnule ministru – vezi legea Paveliu!), atunci spitalul va pune medicul să plătească din buzunar tratamentul pe care l-a administrat pacientului.

Aşa că, vă întreb şi eu, oarecum naiv: eu ce fac cu pacienţii mei, domnule ministru? Îi mai tratez, sau îi las baltă? Îi mai operez sau îi trimit prin alte spitale, să-i opereze alţii, deşi, când mă gândesc în ce spital lucrez, îmi dau seama că n-am unde să-i mai trimit, spitalul meu fiind ceea ce se numeşte o staţie terminus d.p.d.v. medical… Aş vrea să vă reamintesc că acest plafon de 70 de euro per pacient ar fi valabil doar dacă noi am interna cei 70 de pacienţi contractaţi lunar cu Casa de Asigurări – ce să mă fac, însă, cînd, numai în luna ianuarie, am internat aproape o sută de pacienţi?

Zău că nu ştiu, aşa că aştept instrucţiunile dumneavoastră. Şi, pentru că tot am deschis mai sus discuţia despre staţia terminus d.p.d.v medical, vă daţi seama că am ajuns să mă plâng tocmai eu, care lucrez în ceea ce se cheamă, conform sistemului de referinţă local, un spital bogat. Aţi fost vreodată, domnule ministru, să vedeţi ce se petrece în spitalele din provincie? Nu mă refer la vizitele fulger în care aţi schimbat nişte directori de spitale, şi asta în condiţiile în care ştiaţi prea bine că problemele de personal din provincie sunt cu mult mai grave decât în Bucureşti, astfel încât în anumite judeţe nu se poate constitui o linie de gardă de ATI de exemplu… Nu la asta mă refer, domnule ministru, scuzaţi că vă atrag atenţia…

Mă refer la absenţa celor mai elementare facilităţi de practică medicală serioasă, domnule ministru. Am colegi care lucrează în provincie, am colegi care-şi cunosc meseria, dar care nu au cum s-o practice… Predecesorii dumneavoastră s-au lăudat cu nenumăratele dispozitive hi-tech pe care le-au cumpărat, cu investiţiile nemaipomenite de care a beneficiat medicina: computere, laptopuri, CT-uri, RMN-uri etc. N-am văzut pe nici un ministru, însă, şi, din păcate, nici pe dumneavostră nu v-am auzit vorbind, despre politica de personal din sănătate, domnule ministru. Toate sculele alea frumoase, toate sculele alea care au costat o sumedenie de bani, trebuie operate cu personal calificat, domnule ministru. Degeaba cumpără Z din oraşul M un echo doppler dacă nu are cine să-l folosească. Degeaba cumpără acelaşi Z din acelaşi oraş M o trusă de endoscopie dacă n-are cine s-o folosească. Sau, degeaba sunt la Curtea-de-Argeş chirurgi generalişti dacă nu există suficienţi anestezişti astfel încât să-şi poată efectua operaţiile.

Acum, eu ştiu că sunt cârcotaş – dar nu ştiu de ce, îmi este imposibil să nu mă gândesc că este mult mai facil să faci achiziţii de tehnologie în valoare de milioane de dolari/euro, decât să investeşti în personal, în calificări şi în programe. Poate că recompensele după achiziţionarea de tehnologie sunt mai… vizibile? Poate că investiţiile în politica de personal nu ajung chiar acolo unde trebuie? Uite, dacă aş fi ziarist v-aş pune această întrebare, dacă aş avea prilejul…

Şi ştiţi de ce mai sunt supărat, domnule ministru? Mai sunt supărat şi pentru că, nu ştiu de unde şi până unde, s-a încetăţenit ideea că în spitale nu se mai moare. Aş vrea să fiu clar: nu pledez, n-aş avea cum, pentru exonerarea celor care se fac vinovaţi, într-adevăr, de culpă medicală. Numai că, după cum bine aţi studiat în perioada în care dumneavostră înşivă aţi fost rezident în sănătate publică, domnule ministru, ştiţi că aşa-numitul malpraxis este un concept diferenţiat în funcţie de arealul în care se practică medicina. Asta n-o spun eu – o spun inşii cei mai nervoşi în ce priveşte malpraxisul, şi anume americanii.

Cu alte cuvinte, ceea ce la New York, să spunem, este considerată culpă medicală, este privită cu mult mai multă îngăduinţă la Washoe, să spunem, unde accesul la tehnologie este mai sărăcuţ, unde numărul medicilor este mai scăzut etc. Din acest motiv, spitalelor şi celorlalte aşezăminte medicale din ţările civilizate li se atribuie un anumit grad, în funcţie de capacitatea de rezolvare a cazurilor. Acest grad se regăseşte şi în încadrarea cazurilor de malpraxis. Fireşte, a nu examina un pacient este culpă medicală şi la Tuamotu-din-Vale, pe insulele Marchize, acolo la ei, în Pacific, dar nu la asta mă refer. La noi, în schimb, nu contează că un pacient este examinat şi tratat la Jibou, să zicem – el este considerat, a priori, ca fiind culpă medicală dacă nu are o evoluţie favorabilă, deşi la Jibou nu se pune problema unor capacităţi medicale optimale. În mod similar, am avut prilejul să văd la TV câteva cazuri care nu ţineau de culpa medicală, dar care erau tratate ca atare, fără ca dumneavoastră să explicaţi vreodată (nici predecesorii dumneavoastră n-au făcut-o) că medicina are limite şi că anumite maladii nu sunt compatibile nici cu viaţa, nici cu un diagnostic în doi timpi şi trei mişcări. Această realitate ar trebui să vă fie familiară – nu există specialitate medicală în care capitolul de diagnostic diferenţial să nu ocupe pagini întregi – aţi făcut 6 ani de facultate şi trebuie să ştiţi asta! Pe de altă parte, nu este treaba pacienţilor să înţeleagă cum stau aceste lucruri fără o explicaţie – pacienţii, însă, doar văd cum trageţi concluzii din vârful condeiului, de parcă medicina ar fi un service auto în care omul intră bolnav pe o parte, ieşind pe partea cealaltă, cu necesitate, sănătos şi zâmbitor.

Dar, las’ că aici, nici cei care ar trebui să pledeze corect pentru cazurile complexe nu o fac aşa cum ar trebui – aşa că această vină o împărţiţi cu confraţii noştri care recurg (e obicei naţional!) la număratul arogant al ouălelor în loc de a furniza publicului explicaţii inteligibile. Vina dumneavostră, însă, este că în ciuda faptului că ştiţi şi aceste lucruri, nu v-am auzit niciodată punând la punct respectivele probleme – să se datoreze asta relaţiei de strânsă prietenie pe care doriţi s-o clădiţi cu presa, în detrimentul realităţii?

Nu îndrăznesc să vă bănuiesc de aşa ceva. La fel cum nu îndrăznesc să vă bănuiesc de nimic rău (honi soit qui mal y pense!) nici când afirmaţi, prin interpuşi, că preţurile la medicamente, care tocmai au crescut, vor scădea în luna aprilie. Până atunci, însă, mă întreb cu ce anume substanţe vom mai da anestezie pacienţilor fără ca spitalele să nu devină datoare vândute (ştiţi cât de mult s-au scumpit anestezicele?), dar, mai bine mă opresc, căci deschid un alt subiect.

Numai că, uite că am ajuns să vorbesc şi despre bani. Aici, chiar că nu mă bag, domnule ministru. Ştiţi, n-am pregătire financiară. Absolut deloc. Numai că, auzind atât de multă lume povestind tot soiul de lucruri stranii care au loc cu banii de la Casa de Asigurări, mai ales în anii electorali, aş dori şi eu să vă fac, în măsura în care nu vă irit prea tare, o anume propunere. Fiţi pe pace, ştiu că banii de la Casa de Asigurări nu sunt pe tarlaua dumneavoastră, dar, măcar d.p.d.v. moral, dumneavoastră sunteţi garantul sănătăţii publice din România. În context, v-aş sugera să solicitaţi un audit în ce priveşte banii de la Casă – dar nu un audit din ăsta, ca între prieteni, ci un audit cu o firmă externă, independentă, care să scobească aşa cum trebuie prin conturile Casei Naţionale de Asigurări. Sunt sigur că mulţi români ar fi dispuşi să dea încă nişte bani (s-au obişnuit, săracii, inclusiv cu onorariile cu care, nu-i aşa, ne „îmbogăţesc” nepermis de mult pe noi, medicii), sunt convins, aşadar că românii ar oferi prin subscripţie publică banii necesari auditorilor, numai ca să ştie ce căi iau cotele prelevate din salariile lor.

Se duc banii de asigurări doar în sistemul sanitar? Dacă da, ce anume se întâmplă cu ei în sistemul sanitar? De ce suntem, de 19 ani de zile, într-o criză financiară perpetuă? Cine răspunde de fondurile prost investite în sănătate? Dacă toată lumea e nemulţumită, de ce nici unul dintre şefii Casei de Asigurări nu a dat explicaţii vizavi de filiera banilor pe care îi are în administrare? Pe de altă parte, dacă noi, medicii, suntem nişte proşti în ce priveşte administrarea banilor publici, de ce nu s-au rezolvat problemele financiare din sistem după ce mulţi manageri de spitale au fost selectaţi din alte profesii? Şi dacă nici medicii, nici noii manageri non-medici nu sunt buni de nimic, de ce sunt lăsaţi pe bară colegii dumneavoastră de la Institutul de Sănătate Publică, domnule ministru? De ce n-am văzut nici un specialist în sănătate publică în funcţii de decizie vizibile, la minister? OK, predecesorii dumneavoastră aveau scuza că n-au auzit de aceşti specialişti – dar, în ce vă priveşte, vorbim despre colegii dumneavoastră de rezidenţiat, vorbim despre  conferenţiarii şi profesorii dumneavoastră, domnule ministru…

Chiar aşa o părere proastă să aveţi despre cei care v-au învăţat cum să fiţi ministru, domnule ministru?

Nu mă aştept ca vreun decident să ia în seamă ce am scris eu aici, nici chiar dumneavoastră, domnule ministru. M-am obişnuit să nu primesc răspunsuri, nici chiar la adresele oficiale în care semnalez decidenţilor probleme similare cu cele enumerate aici. Unii mi-au spus (doar verbal) că bat câmpii. Alţii mi-au spus, tot verbal, să fac gura mai mică. Alţii au relatat, în absenţă, că sunt o fiinţă imprevizibilă. M-am obişnuit cu toate astea, domnule ministru.

Cu un singur lucru nu m-am obişnuit, însă, acela fiind că numai noi, practicienii, ajungem să dăm explicaţii pacienţilor şi rudelor lor. Noi, practicienii, trebuie să justificăm incapacitatea sistemului de a oferi necesarul absolut minimal pentru o medicină onestă în 2009. Pe noi se supără pacienţii şi rudele lor când cazurile nu merg bine, deşi, doamne iartă-mă, ştim ce ar trebui făcut la cazul X, dar n-avem de unde să-i oferim ceea ce ar necesita acelaşi caz X – şi nu, nu vorbesc de nanotehnologii şi de transplanturi, vorbesc de banalele antibiotice, de feşe, de perfuzoare, de numărul angajaţilor, de analgezice şi de mănuşi de unică folosinţă şi de seringi.

Pe de altă parte, vă mărturisesc, domnule ministru, că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ideea că, prin tăcere, devin complice cu un sistem care, în egală măsură, afectează şi starea de sănătate a populaţiei, dar şi onoarea profesiei medicale. Oh, da, ştiu că sunt patetic – dar aşa m-au educat ai mei acasă, de mic. Vreau să spun că există cuvinte în care, eu unul, continui să cred, domnule ministru, părându-mi-se chiar mai importante decât accesoriile din jur. De altfel o să vorbesc chiar acum şi despre ele, despre accesorii…

Aşadar! Să nu vă aşteptaţi, cumva, să-mi pun cenuşă în cap pentru acele aspecte sistematic evitate în discuţiile publice cu medici – mă refer, cum altfel, la onorariile aşa-zis necuvenite. Nu vreau să iniţiez o captatio benevolentiae vizavi de pacienţi, aşa că nu vă speriaţi, domnule ministru, că aş fi în stare să mă aliez acum cu pacienţii ca să ne năpustim, împreună, pe bancheta din spate a vreunui Ferrari! Din contră, am azi chef să-mi ridic toată lumea în cap – pe non-medici inclusiv. În ultima lună mi-am petrecut fiecare a cincea noapte în spital, prin urmare sunt obosit şi nu-mi mai pasă de consecinţe.

Sunt ani de zile, stimat public, de când vi se tot spune că medicina nu costă decât cei 16% despre soarta cărora nu ştim nimic, deşi, o ştiţi prea bine, realitatea este alta. Iar dumneavoastră, stimat public, vă prefaceţi că aşa ar trebui să stea lucrurile deşi auziţi foarte des, pe tot soiul de canale mediatice, de fonduri strânse pentru ca un pacient nefericit să fie operat în străinătate. Se vehiculează sume între 20.000 şi 140.000 de euro pentru o intervenţie, dar dumneavoastră vă prefaceţi că aceste cereri de ajutor pentru nişte semeni în reală suferinţă sunt acceptabile atunci când trebuie să ne tratăm în străinătate, dar că devin inacceptabile când trebuie plătite acasă.

Medicina costă mult, foarte mult, al naibii de mult costă, doamnelor şi domnilor.

De altfel, dumneavoastră înşivă aţi găsit soluţia la această problemă – adresarea la serviciile private. Acolo aţi găsit şi curăţenia care vă lipseşte în spitalele de stat şi modul de comunicare pe care vi l-aţi dorit. Cu alte cuvinte, aţi realizat că un anumit standard al serviciilor costă nişte bani pe care n-aţi ezitat să-i oferiţi. Şi acum, o să vă întreb, în ciuda vociferărilor: câţi dintre dumneavoastră aţi plătit asigurări de sănătate complementare, care v-ar fi permis să vă adresaţi unor servicii superioare, şi câţi aţi preferat să plătiţi leasinguri la maşini scumpe, bunuri electrocasnice etc?

Răspunsul, îl cunoaşteţi mai bine decât mine: vă este mai ieftin să plătiţi onorarii cenuşii la nevoie, decât o cotă parte din venituri, permanent, asta lăsând la o parte profilul comportamental de masă al românilor, care preferă să epateze cu un mobil foarte scump, decât să fie abonaţi la serviciul de sănătate X.

Ştiu, mie mi-e uşor să vorbesc din acest punct de vedere – n-am cerut nicicând vreunui pacient nici un capăt de aţă şi nici n-am s-o fac, din motive absolut personale. Pe de altă parte, nici n-o să-mi scadă clientela după acest autodafé – mai bine de 50% dintre pacienţii mei nu mă caută direct: ei ajung să mă cunoască doar după ce-şi revin din şocurile care îi aduc, din nefericire, la spital.

Dar, având în vedere că n-am cerut niciodată nimic, nimănui, aş vrea ca atât eu, cât şi colegii de vârsta mea care, mulţi nu v-au cerut nici ei, nimic, niciodată, şi care şi-au petrecut în 23 de ani de practică (am făcut calcule, domnule ministru!), cam şase ani de gărzi puse cap la cap, colegi care, în plus, au stat în jur de 40% din timp peste program, fără a fi plătiţi nici oficial, nici neoficial – în numele tuturor celor care v-au făcut sănătoşi, unii venind noaptea de acasă când nu era treaba lor s-o facă, mulţi suplinind lipsa cronică de personal, în numele celor care v-au prelungit viaţa, ba chiar şi în numele celor care v-au primit onorariile pentru care nu şi-au pus doar o simplă semnătură pe un act, ci care v-au operat, v-au anesteziat, v-au tratat în timp ce majoritatea dormeaţi – în numele tuturor, vă spun să nu-i mai credeţi pe toţi miniştrii sănătăţii, mult mai interesaţi în exerciţii de imagine decât în rezolvarea problemelor din sistem. Incapacitatea politică de a administra sistemul medical, domnule ministru, este doar incapacitatea dumneavoastră – nu este dovada nici a slabei pregătiri a celei mai mari părţi a medicilor şi nici a unei imoralităţi funciare a celor în halat alb.

Şi, pentru că tot avem un ministru al sănătăţii cu dublă specialitate, o să-mi permit următoarea afirmaţie, stimat public: când ai în buzunar bani pentru un Logan la mâna a doua, e cel puţin bizar să ai pretenţia să mergi toată ziua-bunăziua într-un Ferrari! Şi, ca să închei subiectul banilor negri, nepermişi, sau cum vreţi să le spuneţi, am să vă pun problema în felul următor: problema fundamentală a practicianului este să-şi trateze toţi pacienţii în mod egal şi fără să condiţioneze actul medical – în rest, însă, sper că nu doriţi să fiţi trataţi (doamne fereşte!) de chirurgi cărora să le stea mintea la plata întreţinerii sau care să se îmbulzească pe la cozi doar pentru că am fi cu toţii egali, sau care să stea peste program doar pentru că la noi în ţară, n-au apărut încă listele de aşteptare. Pe de altă parte, dumneavoastră înşivă, chiar inconştient, aveţi anumite aşteptări de la imaginea simbolică a medicului (era să spun de la engrama medicului) dar, numai când aveţi nevoie de el, aveţi pretenţia să se ridice la respectivul nivel de aşteptare. În rest, însă, când slavă domnului, sunteţi sănătoşi, aţi dori ca medicii să facă parte din marea masă a mulţimilor, ignorând realitatea despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, un medic.

Am să închei, discutând despre afirmaţia absolut aiuritoare că un coleg (fie el un scelerat care nu şi-a văzut pacientul la nevoie) a încasat 104 milioane de lei într-o lună.

Această afirmaţie determină o dilemă à la Nae Caţavencu – am s-o expun, pentru că domnul doctor Raed Arafat (of, cât de mult l-am admirat pentru realizările de la SMURD!) a ridicat-o la fileu. Nici eu şi nici nimeni altcineva, niciodată, n-am auzit de un salariu atât de mare în medicina românească, la stat. Dacă acel medic a primit, în mână, 104 milioane de lei la actualele tarife de plată, înseamnă că a petrecut în spital un număr de ore înfiorător de mare – un număr de ore nepermis prin codul muncii nu numai în ţara noastră, ci oriunde pe pământ. De aici, ce deducem? Sau că afirmaţia este adevărată – în consecinţă, schema de personal din acel spital era îngrozitor de subţire (nu mă mir) şi că nu era altă soluţie, decât ca respectivul medic să stea la nesfârşit în spital. Prin urmare, vina medicului care nu şi-a văzut pacientul (asta n-am să înţeleg niciodată, indiferent cât de istovit ar fi fost) trebuia împărţită cu vina sistemului supervizat de dumneavoastră, domnule ministru, sistem care permite încălcarea legii în ce priveşte numărul de ore lucrat. În context, vă întreb încă o dată: cum intenţionaţi să manageriaţi politica de personal, domnule ministru, în condiţiile în care România are cu 30% mai puţini medici decât este necesar? Nu uitaţi că şi eu vorbesc la rece – dar pot eu să ştiu cum o să reacţionez după ce o să mă ajutaţi să câştig 104 milioane de lei, petrecând o lună întreagă la serviciu? Poate că o să-mi văd pacientul, totuşi – dar credeţi că o să-l examinez corect?

Ce părere aveţi, domnule ministru?

Pe de altă parte… chiar 104 milioane?!?! Şi dacă domnul Arafat nu s-a uitat cu atenţie pe fluturaş şi a făcut o aserţiune nefondată?

Dacă se dovedeşte varianta neatenţiei, o să vă fie greu s-o justificaţi în faţa colegilor care, lucrând cu mult peste program, abia dacă reuşesc să ridice cel mult 40% din acel salariu, după o lună de lucru istovitoare. Aşa că mă întreb şi eu, cu naivitate, de ce a trebuit să vehiculaţi un lucru într-atât de neadevărat pe posturile TV, domnule ministru?

 

Cu stimă,

 

Un Împricinat de Medic

 

 

p.s. – Sincer, n-am de gând să moderez acest post, pentru că ştiu care vor fi reacţiile. Iertare pentru ce spun acum, dar, din nefericire, moderările la acest post, ca şi invectivele, nu vor avea nici un sens aici, în scris – ele vor avea loc în viaţa reală, în camerele de gardă, când dumneavoastră, pacienţii care nu mai aveţi încredere în noi, medicii dumneavoastră, veţi vedea că veţi aştepta din ce în ce mai mult pentru o consultaţie din ce în ce mai sumară, consultaţie urmată de un tratament din ce în ce mai frugal. Pentru ca realitatea să nu fie asta, o să fie nevoie de o minune: din păcate, nu văd cine o să fie în stare s-o aducă printre noi.

La fel de sincer vă spun că sunt momente când nu mai am chef să stau nici o clipă peste program (lucru de la sine înţeles în orice altă ţară), după ce văd cum profesia îmi este terfelită. Nu-i înţeleg nici pe colegii mei care, în loc de explicaţii coerente, răspund cu aroganţă – dar le găsesc circumstanţe atenuante: mi se pare cel puţin bizar ca specia denumită ziarişti să generalizeze, ricanând, o problemă tragică, azvârlind oprobiul asupra unei întregi categorii profesionale. Din experienţă proprie ştiu cum se comportă anumiţi ziarişti la spital – la fel ca şi pacienţii cu foarte mulţi bani, îşi imaginează că sănătatea poate fi dobândită prin presiune sau… prin bani. La fel ca şi pacienţii cu foarte muţi bani, consideră că se înţelege de la sine că domniile-lor merită un tratament preferenţial…

Ceea ce nu e deloc adevărat. Dar, ar fi acesta un motiv suficient pentru a considera că toţi ziariştii sunt prost crescuţi sau animaţi de parti-pris-uri?

În fine…

Acest post este dedicat tuturor medicilor care strâng din dinţi.

Pe aceasta tema voi mai scrie, poate chiar curand. Pentru ca sper si cred ca e momentul sa evoluam, sa ajungem la nivel european in sistemul sanitar, sa avem initiativa si sa reusim sa schimbam ceva. Putin cate putin…

Prima parte a cautarii a fost horror, nu din cauza zonei neaparat (destul de usor de gasit dar sinistra in sine) cat din cauza vremii cu ploaie mocaneasca si frig ingrozitor. Pe strada Putul lui Craciun (da, da, stiu!) ne-am inceput voiniceste cautarile, intai relaxat, apoi infrigurat, apoi injurand printre dinti stalpii nepurtatori de indicii salvatoare. Ceea ce se intamplase de fapt: initial in postarea de pe blog era scris ca indiciul va fi pus pe un stalp. Ca atare nici nu ne-am mai uitat pe altundeva. Doar norocul chior m-a facut sa ma uit si mai pe la nivelul picioarelor si sa descopar pe…ceva (o cutie cu tevi cred) hartiuta alaba si umeda purtatoare de fursec. Ajunsi acasa am descoperit ca se facuse un update si ca, negasind un stalp decent (mai toti erau cu “pericol de electrocutare” inscris pe ei) Fursecul schimbase locatia si stersese propozitia cu stalpul din postare.

Am trimis mail cuminti si am asteptat pana a doua zi cand ne-a venit un raspuns care ne trimitea iarasi la vanatoare. De data aceasta era pe la Universitate. Frumos, central, n-am ce zice. Inarmati din nou cu aparatul foto si multa rabdare, am luat-o la picior in intersectia de la Academiei. Gasit, webuit cu iPodul, plecat la urmatorul, doar ceva mai incolo, la Muzeul Municipiului Bucuresti in Piata Universitatii. Acolo am dat si de un nenea cam “vesel” care se tot uita la noi cum scanam stalpii si se uita si el apoi, ca poate cine stie ce-am gasit. In fine, plecam la al treilea indiciu (stiati ca exista o cabina telefonica cu energie solara in Bucuresti? Eu habar n-aveam. Unde e? Langa TNB, geamuri nu mai are, dar in varf ii troneaza panoul ). Acolo, stop joc. Indiciul nu mai era. Impreuna cu alti cautatori pe care i-am intalnit loco, am examinat centimetru cu centimetru din ea, in speranta unei revelatii. Nimic. Imi sun o prietena cautatoare de furescuri care imi spusese ca nici ea nu gasise nimic si aflu ca indiciul disparuse si ca trebuia sa ne facem poza doar cu cabina in sine. Trist e ca noi plecasem deja…intoarcem, gasim cu chiu cu vai alt loc de parcare si mergem sa ne pozam. Deja credeam ca ne aresteaza careva pentru ca erau doi nenea politistii care s-au tot uitat la noi cum examinam cabina, cum ne tot bagam in ea si apoi ne pozam cu ea…complicat. 

Din nou mail, din nou asteptare. Primim iar o poza pe mail, de data asta cu zone ceva mai familiare. N-am reusit sa ajung la locul cu pricina, pe Soseaua Stefan cel Mare, decat cu o zi mai tarziu decat planuisem, cu aceeasi prietena de la telefon care fusese cu o zi in urma si nu il gasise. Ochiul meu ager si miop descopera indiciul in singura cabina telefonica pe care ea o ratase si…pauza. Aveam o poza cu…ceva. Cica era un fost capat de autobuz RATB asa-zis “cochet”. Undeva…departe. Intai am cautat vreo 2 ore pe internet impreuna. Apoi eu m-am dus acasa si, ignorand total ca urma sa am examen in 2 zile am cautat in continuare. A doua zi, din nou, cu ignoranta celui care n-a invatat si care mai si sarbatorea o varsta foarte para in ziua respectiva, am cautat in continuare. Am apucat sa invat sambata, de la 5 dimineata din cauza asta. Si tot nu gasisem. In disperare de cauza, am apelat la Alex care se lauda ca il gasise si nu era fursecar oficial, deci nu se numara. Mi-a zis ce stiam deja, ca indiciul era in Baneasa (desi rationamentul pe calea caruia trasesem concluzia respectiva plecase de la o premisa absolut gresita). Am mai cautat o bucata. In final m-am milogit de el, mi-a mai dat cate un hint, pe rand, si cu norc-ul din dotare am gasit, in capatul Bucurestiului, nenorocitul de gard. Care mie nu mi-a parut deloc cochet, dar poate sunt eu mai pretentioasa. Il iau pe Florin de-o aripa si hai la Baneasa, cu pit stop de cumparat masina de spalat vase si plecat cu tot cu ea la fostul capat al autobuzului 205. Gasim gardul care ameninta ca se darama, luam la imbratisat toti stalpii din zona, desigur pe ultimul abia era ceea ce cautam noi. Pentru cei care nu stiu, capatul actual al 205 (urmatorul pit stop) este la Strandul Straulesti, in afara Bucurestiului, intr-o zona lugubra si intunecata, unde ai impresia ca se termina lumea. Sub privirile curiosilor din statie, am cautat iarasi pe toti stalpii, intrand sub pod, iesind de sub el si tot asa. In final imi pica fisa cand vad o cabina telefonica si gasesc o invitatie pe Facebook. Facebook? Really?

Ajung bombanind acasa (speram sa termin odata pentru ca deja nu mai aveam chef de plimbari in ploaie) trimit “Cererea de prietenie” si vad ca mai erau 6 ca mine. Bun, deci restul au capotat pe drum. Primesc dumninica ultimul indiciu si sunt in sfarsit, pe teren propriu. Pentru cei care nu stiau, dupa 20 de ani de taraganeli, Metrorexul a reusit sa termine tronsonul alcatuit din 4 amarate de statii Nicolae Grigorescu – Linia de Centura. Ei, acolo stau eu. La capatul (celalalt) al Pamantului. Asa ca aseara, dupa o sesiune rapida de cumparaturi la Cora, ne-am scoborat la Nicolae Grigorescu si am asteptat metroul. Prima garnitura care a venit nu continea indicii. Am alergat din vagon in vagon cat statea in capat si n-am gasit. Am mers pana la 1 Decembrie si am asteptat  metroul din partea cealalta (momentan nu functioneaza decat o singura linie, pe care se tot vantura aceleasi garnituri vechi). Si iata, norocul ne surade si apare “tinta”! Pe geamul dintre vagoane. Ne pozam, topaim de fericire, iesim din metrou si plecam acasa. Ajunsi acolo, deschid mailul si gasesc un raspuns de la un amic de-al mamei pe care-l rugasem sa identifice zona cu capatul de autobuz. Felicitari lui, a nimerit-o! Cam tarziu, dar tot primeste puncte pentru precizie. Inca nu-mi vine sa cred ca e gata. 

Acum insa, m-a luat cu nostalgie. Dan pleaca, n-o sa mai fie nimeni sa lipeasca indicii prin oras. Poate doar din cand in cand, cand se mai intoarce in tara. In rest, liniste. Si chiar daca am auzit de la n persoane fraza “cu banii de pe motorina iti cumparai prajituri de la cea mai cea cofetarie din oras”, mie o sa-mi fie dor. Am desoperit parti ale Bucurestiului de care nu auzisem in viata mea. M-am certat cu caini, m-am udat pana la piele, am inghetat de tot, m-am umplut de namol si am ratat si o piesa de teatru din cauza lui. Dar a fost fun. Am facut ceva nou. Mi-am pus neuronul la treaba. Am inrosit firul de internet. Si retelele wireless din oras (care sunt destul de multe daca ai timp/chef sa le cauti). Iar sentimentul victoriei e tare fain. E ca un mic succes personal materializat intr-o prajitura buna buna. O sa ne fie dor de gustul ei.

P.S. Multumim, Dan! 

P.P.S. Multumesc, Florin, pentru ca mi-ai atras atentia ca omuletul de deasupra fursecului era indecent. Multumesc si pentru cenzura ad-hoc

OK, tineti minte ca ziceam ca nu vreau sa fac review-uri negative? Aseara mi-am schimbat opinia pentru ca am realizat ca oamnii trebuie avertizati in privinta anumitor filme, trebuie sa stie sa nu se oboseasca de niciun fel cand vine vorba de ele, nici macar sa nu dea download de pe DC++. Atat sunt de proaste!

Pe unul dintre ele am avut oroarea sa-l vizionez aproape cu lacrimi in ochi ieri. Simteam cum imi scade IQ-ul cu fiecare minut de film si totusi m-am incapatanat sa-l vad pana la capat. De ce? Inca nu-mi pot explica. The House Bunny este un film despre ummmmm…o fetita orfana care ajunge sa fie “adoptata” in marea familie de la Playboy Mansion (comparatia cu Cenusareasa din film inca n-am reusit s-o inteleg). Stiu, trebuia sa-mi dau seama. Cine naiba are asemenea idei? Dar na, am zis ca tot n-am ceva mai bun de facut (m-am inselat amarnic). Ajunsa la 27 de ani, visul cel mai are al lui Shelley este sa fie “centerfold”…stiti voi, paginile alea pliate din mijlocul revistei Playboy pe care le desfaci si care se murdaresc cel mai repede…

Din pacate pentru ea, o intriga murdara a unui alt iepuras o face sa plece din casa si sa-si caute un alt loc sa stea. Norocul ii pune in cale casa unei “fraternitati” (Zeta)cu doar cateva membre, una mai ciudata (si mai urata) decat cealalta, care au nevoie sa fie populare si sa placa baietilor. Si cum baietilor nu le place nimic mai mult decat o tipa cocotata pe tocuri de 13 cm si cu fusta tot atat de lunga, Shelley devine “the house mother” (oricat as vrea, nu stiu sa traduc asta) ideala. De aici incolo…nu prea stiu sa mai explic actiunea pentru ca, practic, ea lipseste cu desavarsire. Apare un tip anost de care Shelley se indragosteste, are loc o petrecere a fratiei in care este “sacrificata” o virgina, tipele din Zeta devin sexy peste noapte cu ajutorul a putin machiaj si coafor si…Hugh (Hefner) o suna pe Shelley ca sa-i explice neintelegerea si sa-i propuna sa devina Miss Noiembrie. Intr-un cuvant, (sau 2) o porcarie. Cred ca cineva s-a gandit ca e o buna idee sa dezbrace cat mai multe tipe (cu prim plan pe Anna Faris – Scary Movie) si sa …um, nu, altceva nu se mai intampla. Pardon, se intampla o gramada de chestii fara nicio logica sau fir al naratiunii, care mie mi-au parut cu unic scop de a mai dezbraca o fata, doua.

Ciudat mi se pare ca l-am vazut din nou pe fiul lui Tom Hanks, Colin, intr-un film execrabil (ok, cel de data trecuta a fost parca ceva mai digerabil). Imi pare ca n-a citit deloc scenariul inainte sau pur si simplu nu avea altceva mai bun de facut pentru ca are un rol cvasi-secundar intr-un film de mana a 15-a. Pacat de el, cred ca ar putea face ceva mai multe in Cetatea Filmului.

Concluzii? Nu stiu daca exista un bun moment pentru a viziona acest film. Poate fi bun doar pentru baieti puberi care n-au acces la net sau Playboy channel. In rest, mai bine cititi o carte. Sau vedeti un documentar. Sau dormiti. Sau faceti dragoste/sex (dupa preferinte). Sau vorbiti la telefon. Sau va uitati cu ochii pe tavan 2 ore. Orice.

Incep sa cred ca totul a fost un film comandat de Hugh Hefner doar pentru a se face si el remarcat ca actor.

Initial aveam de gandsa fac acest blog unul plin de putere pozitiva, in care sa nu scriu decat despre filmele/piesele/cartile care mi-au placut. Din pacate insa, asemenea decizie ar fi afectat grav orice urma de obiectivism asa ca mi-am luat inima in dinti si…iata!

In primul rand vreau sa mentionez ca Transporter nu este neaparat un film prost. Mai mult il consider un film nu pe gustul meu, si mai ales, prea asemanator cu James Bond. Nu ma intelegeti gresit, mie imi plac filmele James Bond. Dar un film care nu e James Bond dar se aseamana pana si din punct de vedere al accentului eroului principal cu 007 imi pare o exagerare.

In fine, sa n-o mai lungesc. Despre ce e vorba in Transporter? Jason Statham este un fost “military man” (n-am reusit sa pricep exact ce facuse el in armata) care a decis sa se retraga intr-un frumos peisaj al Coastei de Azur unde si-a luat un job mai iesit din comun, acela de curier. Mai exact, isi pune skill-urile de sofer si masina super-ultra-maxi-dotata (reclama la BMW!) la dispozitia celor care au nevoie de transport discret si rapid, mai exact: jefuitori de banci, rapitori, dealeri de droguri, etc. Are cateva reguli clare, de la care nu se abate (pana la un moment dat), dar si o inima buna, un suflet generos si costume de mii de dolari.

Din pacate, nu pot sa va povestesc mai mult de 3 minute din actiune pentru ca ar insemna sa va stric tot filmul. Dar nu va asteptati la prea multe pentru ca intriga e subtiiiire si actiunea in sine nu prea are logica decat pentru cineva care ar cauta orice motiv sa bage o scena de lupta si una de sex la fiecare 10 minute (de fapt, alea de bataie sunt mai multe). Intr-adevar, merita vazut un Jason Statham plin de ulei de motor (care s-a dovedit a fi melasa din ce ziceau ei la bonus dvd) care lichideaza ceea ce par a fi 100 de mii de raufacatori. Dar atat. Ah, si peisajele de pe Coasta de Azur sunt impresionante. In rest…nu mare lucru. Umor care se vrea fin a la James Bond dar scartaie, o fata frumoasa (eu una nu sunt de acord cu asta) si ceva actiune in care bineinteles, binele invinge raul, fara ca binele sa aiba vreo pata sau zgarietura. Daca n-aveti altceva de facut, ok. Dar poate mai bine cititi o carte…

Data fiind recenta mea pasiune pentru Hugh Jackman, am decis sa vad si filmele lui mai putin pe gustul meu, mai mult pe gustul persoanelor de sex masculin, mai exact trilogia – ecranizare a comic-book -urilor de la Marvel, X-Men.

Trebuie sa recunosc ca am fost destul de sceptica la inceput, nefiind adepta BD de felul meu. Cu toate acestea, am ramas placut surprinsa.

Despre ce este vorba? Un cititor inrait al BD ar sti cu siguranta sa spuna mai multe decat mine. Din ce am inteles eu din film, peste niste ani (nu multi), omenirea va incepe sa “genereze” mutanti. Din cauza unor gene latente mostenite pe cale paterna (or so they say) care o iau razna, unii oameni incep sa aiba “puteri” si abilitati iesite din comun. Desi mie mi personal mi se pare foarte fain lucrul asta, se pare ca cei din film nu sunt de acord cu mine si vor sa-i extermine pe asa-zisii “mutanti”. De aici, o serie intreaga de probleme. Bineinteles ca actiunea are loc in USA pentru ca, daca e sa te iei dupa Hollywood, alte state/continente nu mai exista si asa ajung americanii se straduie sa ii identifice, numeroteze, claseze, indeparteze pe cei care sunt “altfel”.

Mutantii, pe de alta parte, au si ei doua tabere. Cei care vor sa-si foloseasca puterile “for a greater good” si cei care si-ar dori sa omoare toti oamenii si sa termine odata cu asta ca sa-si vada linistiti de treburile lor.

Se nasc, evident, conflicte. In fiecare X Men avem de-a face cu un altul. Mutanti buni care vor sa-i apere pe oameni vs mutanti rai, mutanti buni+mutanti rai vs oameni rai si, in final, mutanti buni care oarecum sunt suparati pe oameni dar se lupta tot oarecum alaturi de ei vs. mutantii rai. Complicat.

Personajele principale sunt mutantii buni (surprise, surprise!), in ordine aleatoare:

Profesorul Charles Xavier, un mutant cu abilitatea de a citi si controla gandurile celorlalti. El este liderul X Men si conduce o scoala pentru copiii cu abilitati speciale, care pot invata cum sa isi controleze puterile si sa le puna in slujba binelui, etc. Partea asta trebuie sa recunosc ca imi aduce aminte foaaarte mult de Harry Potter, numai ca cei de aici nu au baghete magice ci cate o putere fiecare. In rest, chiar si din punct de vedere al actiunii in unele momente, parca eram la Hogwarts. Acelasi castel/conac vechi, nestiut de nimeni, acelasi tren/avion nedetectabil, aceiasi copii pe care parintii nu-i mai primesc acasa din cauza ca sunt “gifted” sau “special”.

Logan/Wolverine, care are abilitatea de a se vindeca instant, acest fapt facandu-l (aproape) invincibil. Cineva (nu stim exact cine, aflam in filmul 4) a avut ideea sa-i bage adamantium (din ce am inteles eu un metal indestructibil) in tot corpul, cu niste gheare extra de care se poate servi in diverse scopuri (de exemplu, sa se scarpine pe spate) in momente neplacute. Se pare ca scosul/bagatul ghearelor nu e o activitate prea placutasi il doare dar, din fericire, se vindeca repede.

Jean este un mutant foarte puternic, cu darul de a citi gandurile celorlalti dar si de a face diverse obiecte sa leviteze sau, mai rau, sa se dezintegreze. Nu isi cunoaste inca puterile bine si lucreaza cu Profesorul pentru a si le stapani.

Storm/ Ororo are puterea de a se juca cu vremea de afara. De exemplu, daca o supara ceva, innoreaza totul in jur. Dar daca se supara rau, poate tuna si fulgera. La propriu.

Cyclops/ Scott are niste ochisori cu lasere care trebuie tot timpul controlati cu ajutorul unor ochelari speciali. Ii vedem ochii albastri ai lui James Mardsen abia in X Men 3, si doar cateva zeci de secunde. In rest, rosu.

O sa incep , desigur, cu cosmeticele, pentru ca sunt poate mai aproape de sufletul meu . Am descoperit Lush in urma cu cativa ani, cand si-au deschis primul magazin in Cora Pantelimon.  Numai ca preturile piperate si lipsa de deschidere a romanului catre ceva nou si ecologic (nu uitati, atunci la noi abia incepusera magazinele sa imparta pungi de plastic gratis!) l-a facut sa se inchida si sa se mute mai “pi sientru”, la Mario Plaza. Am descoperit ca mai exista o gondola si in Carrefour Orhideea,dar atat. Din fericire, se pot comanda si online din Romania sau chiar de la mamica lor. Ce e atat de special la ele? Sunt cosmetice 100% naturale, cu cele mai apetisante ingrediente incepand de la flori si fructe proaspete si bio combinate cu alge, argile si alte nebunii pentru a avea efecte minunate asupra pielii. Lush se pot mandri ca fiind inventatorii samponului si balsamului solid, in incercarea lor demna de lauda de a elimina pe cat posibil “packagingul” care nu e absolut deloc la moda. Daca va tine buzunarul, la ei gasiti cam orice va trece prin cap in ceea ce tine de cosmetica: sapunuri (preferatul meu e “Honey, I washed the kids” care miroase fantastic a miere si vanilie), sampoane solide cu unt de cacao si iasomie (vezi Godiva), saruri pentru baie (Ma Bar are si un cubulet de zahar brun in el), saruri pentru dus (de-abia astept sa incerc Sex in the Shower), creme de fata, luciuri de buze apetisante (mie-mi place Honey Trap). lotiuni tonice…ah, si as putea continua la nesfarsit. Sfatul meu este sa le luati de pe site-ul din UK, gasiti mai multe sortimente si iesiti cu cel putin 10% mai ieftin. Ca sa nu spun ca vin direct acasa. De aici insa merita luate produse specifice de Craciun, caci se dau la jumatate de pret pe site! Pana acum, este cel mai eco mod de a avea grija de pielea noastra. Si nu vorbesc numai de doamne si domnisoare, pentru ca sapunurile si sampoanele se gasesc si in sortimente cu mirosuri foarte masculine  

Si acum pastele: Fru Fru sunt paste proaspete, din grau dur, cu sosuri irezistibile ne-lungite cu apa, faina si alte porcarii folosite ca sa mai scada la pret. Abia ieri am reusit sa le incerc, dupamulte recomandari “sanatoase” din partea unei prietene. Tin sa ii multumesc pe aceasta cale . Am uat 3 portii de paste (si am ajuns la 20:55 in conditiile in care magazinul se inchide la 21:00 si da, m-au servit): carbonara, bolognese si quatro formaggi. Am primit la fiecare cate o portie de morcovi proaspeti si taiati feliute. Au mers de minune cu pastele. Mi-am luat si parmezan (de calitate) si 2 innocent smoothies pentru ca muream de curiozitate sa vad cum sunt. Totul la un pret acceptabil de 63 de ron. Pentru mancare organica si sanatoasa care a ajuns pe saturate (portiile de paste au in jur de 400 de grame) pentru 3 persoane, eu zic ca m-am incadrat intr-un buget acceptabil. Smoothies-urile sunt si ele fresh si sanatoase, facute din fructe si numai din fructe, cu aspect curatel si haios (ma refer la sticla si  eticheta) iar mie mi-au parut delicioase. Oferta Fru Fru mai cuprinde si salate (care aratau tare bine), supe foarte interesanteca ingrediente (pe astea nu le-am vazut) si tot felul de bauturi din fructe, apa minerala si alte nebunii. Ah, si deserturi care suna foarte eco si sanatos si pe care mi-am promis sa le incerc data viitoare.

Mi-a placut mult si prezentarea. Site-ul si magazinele sunt decorate haios, in culori vii (verde si portocaliu in special) care te fac sa pleci mandru cu plasuta de acolo. Pana si furculitele sunt verzi si morcovii, deliciosi. Ca atare, pentru cei care mai au vlaga sa se tarasca mai incolo putin de Mc-ul si KFC-ul de la Romana pana pe Batistei, langa Intercontinental, le recomand Fru Fru. Preturile sunt cam la fel si macar veti fi ceva mai sanatosi si ma eco

Enjoy! 

Recomand cu caldura ursuletul personalizat pe care il puteti comanda cu tot cu punga de cadou, felicitare si tot ce mai este nevoie pentru un cadou special. In plus, aici, pe plaiuri mioritice, nu il gasiti. Preturile de la Tatty Teddy sunt destul de piperate, evident, fiind un brand care nu trece niciodata neobservat si pe care multa lume (si aici ma refer in special la doamne si domnisoare) il adora. Materialele sunt insa de prima calitate si finisajele exceptionale. Cum acum ii voi putea comanda din doar cateva click-uri, exista riscul sa imi imbogatesc colectia cu pretul unei gauri semnificative in buget.

Puteti de asemenea, pentru 0 RON si 0 bani, sa trimiteti e-card-uri prietenilor. Cu siguranta vor fi apreciate!

Atatia ursuleti…ma intorc sa ii studiez in amanunt!

De obicei vad acest film de Craciun, la sfarsitul meselor interminabile cu prea multa mancare si galagie. Este ca o mica deconectare si o pastiluta de calm in tumultul zilelor de sarbatori. Anul acesta nu am facut exceptie si m-am gandit sa scriu aici despre el, cat inca imi este proaspat in minte.

Love Actually este poate, un film romantic. Dar iti lasa un gust dulce-amarui, real, proaspat, ca o gura de apa tonica. De asemenea, ca si Schweppes-ul, fie iti place, fie nu. Fie ramai placut impresionat, poate cu dorinta de a-l revedea, fie te intrebi de ce ti-ai irosit 2 ore jumatate din viata uitandu-te la el. 

Despre ce este vorba? 8 povesti de dragoste, toate urmarite in acel moment delicat dinaintea Craciunului. 8 povesti de dragoste, 8 franturi de viata, 16 oameni cautandu-si un sens unul alaturi de celalalt. N-as vrea sa va povestesc “ce se intampla”. As vrea sa va spun ca este poate cel mai “real” film romantic pe care l-am vazut. 

Presarat cu momente comice irezistibile (nu trebuie ratat Bill Nighy intr-o ipostaza cu totul indecenta, Hugh Grant etalandu-si talentele de dansator sau Alan Rickman pus fata in fata cu “goana dupa cadou”) si situatii in care nu stii daca sa razi sau sa plangi (Thomas Sangster, pustiul, ne ofera o perspectiva asupra dragostei la 11 ani), filmul etaleaza povesti de dragoste de toate felurile: dintre Primul Ministru si un angajat (o angajat-a, de fapt), dintre doi soti casatoriti de multa vreme, dintre alti doi soti proaspat casatoriti, dintre doi “actori”, dintre un englez si o portugheza, dintre un alt englez si mai multe fete din America, dintre un cantaret si managerul lui, dintre un baiat de 11 ani si o fata de 12. Toate acestea se intretaie, se influenteaza si ajung la un final greu de anticipat. Mesajul? Dragostea este pretutindeni, e suficient sa te opresti cateva secunde si sa o cauti din priviri. Cu siguranta iti va sari in ochi.

Vizionare placuta!