Reunind o distributie de actori de exceptie, desi poate nu toti atat de cunoscuti “publicului larg”, actiunea in sine se desfasoara intr-o frumoasa casa din suburbiile Berlinului, unde, pe 20 ianuarie 1942, mai multi oficiali ai conducerii germane de atunci, toti in legatura cu “chestiunea evreiasca” se aduna pentru a discuta “ce era de facut” cu milioanele de evrei stransi in lagare pe tot teritoriul Europei. Cum trupele armate se apropiau tot mai mult de Rusia, iar germanii erau siguri de victoria lor asupra Moscovei, isi puneau problema in legatura cu ce trebuia facut in momentul cand 4 milioane de evrei de pe teritoriul rusesc vor ajunge sub stapanirea lor. Deja, din cauza razboiului, intretinerea milioanelor de evrei in lagare devenise o povara, mai ales ca acestia nu mai aveau unde sa fie deportati, majoritatea tarilor din estul Europei (unde fusesera trimisi pana atunci) fiind sub ocupatie germana. 

Cum Hitler nu mai dorea “picior de evreu” pe teritoriile ocupate de domnia sa, trebuia gasita rapid o solutie, o idee, o metoda de a-i face sa dispara. Acesta este momentul in care realizam ca intreaga Conferinta era de fapt o informare, o punere la curent a celorlalti de catre Reinhard Heydrich (un rol magistral al lui Kenneth Brannagh) in legatura cu ceea ce trebuia facut cu evreii din lagare. Desi la inceput se discuta problema sterilizarii in masa, pe care multi o considera mai “umana”, devine limpede ca nu aceasta va fi solutia aleasa. Evreii trebuiau evacuati, si cat mai repede posibil, chiar si cei pe jumatate germani ar fi trebuit sa nu mai aiba cum sa perpetueze sangele impur. We will not sterilize every Jew and wait for them to die. We will not sterilize every Jew and then exterminate the race. That’s farcical. Dead men don’t hump, dead women don’t get pregnant. Death is the most reliable form of sterilization, put it that way. 

Din “fericire”, Heydrich s-a gandit deja la toate, cu ajutorul subordonatului sau, Eichmann, si a gasit un raspuns: camerele de gazare. Camere enorme, asemanatoare unor dusuri, unde vor fi inghesuiti cu sutele, iar apoi, in loc sa curga apa,va intra in camera monoxid de carbon, suficient cat sa ii ucida pe toti in mai putin de o ora. De fapt, “cu cat sunt mai multi, cu atat mor mai repede”. Iar la sfarsit, The Jews go in red and come out pink. Now that’s progress! sau cel putin asa considera unul dintre participantii la conferinta.

Desigur, stim cu totii urmarile acestei decizii. In ciuda incercarilor a doi dintre membri de a stopa acest fenomen pe cat posibil, nu neaparat din motivele corecte, Heydrich este deja hotarat si, nu numai atat, camerele de gazare au inceput deja sa fie puse in functiune, iar la Auschwitz, evreii din lagar incepusera deja sa-si construiasca propriul “esafod”, capabil sa ucida 2 500 de oameni intr-o ora. Adica 60 000 pe zi. Si 21 900 000 pe an, if ever there were that many. Din fericire pentru evrei si pentru lumea intreaga, Rusia i-a pus capat lui Hitler, asa cum ii pusese si lui Napoleon cu multi ani in urma. E drept ca, pentru ca au castigat razboiul, Romania a avut mult de suferit si a trecut prin ani de mizerie comunista. Stalin a fost el insusi un criminal, omorand nu mai putin de 45 de milioane de oameni (pana acum detine recordul, intrecandu-i “cifra” lui Hitler cu 15 milioane). Dar dupa ce am vazut filmul aseara, m-am bucurat ca Germania nu a castigat razboiul. Pentru ca, asa cum se arata si in finalul filmului, mi-era teama de ce ar fi facut nemtii odata ce obiectul urii lor atat de inversunate ar fi disparut complet.  

Filmul in sine este pentru mine o capodopera prin simplitatea sa, fapt ce lasa atat de bine sa se vada jocul impecabil al actorilor. De la maleficul, pure evil, Heydrich, trecand prin raul banal Eichmann (Stanley Tucci) si ajungand la cei care au avut o slaba impotrivire, respectiv Dr. Wilhelm Kritzinger (David Threlfall) si Dr. Wilhelm Stuckart (Colin Firth), intreaga distributie  se intrece pe sine cand vine vorba sa ii interpreteze pe cei care au decis soarta a milioane de evrei in 1942. Kritzinger si Stuckart sunt innabusiti rapid de Heyndrich cand sunt informati ca “exista suficiente carlige de macelarie pentru tradatorii de tara” (pentru cei nefamiliarizati cu aceasta expresie, va mentionez ca in Germania Nazista, tradatorii de tara erau spanzurati cu corzi de pian de carlige de macelarie in care se sufocau incet, data fiind dorinta Fuhrer-ului de a ii vedea “hung like cattle”. Ma rog, una din multiplele lui dorinte). 

Tot citind in stanga si in dreapta, am aflat de exemplu ca filmul a fost filmat in secvente foarte lungi, uneori actorii jucand peste 20 de pagini din scenariu odata. Majoritatea aveau insa pregatire in teatrul Shakespear-ian si deci nu au avut probleme din acest punct de vedere (as spune inca o data bravo acestei distributii fantastice). Cum toti actorii sunt englezi, niciunul nu vorbeste cu accent german si, in opinia mea, nici nu este nevoie. Am mai citit reclamatii din acest punct de vedere, considerandu-se ca astfel filmul nu este suficient de “german”. De parca accentul acela chinuit nemtesc i-ar da “autenticitate”…

Cum mi-am pierdut o ora si mai bine scriind despre acest film, nu-mi ramane decat sa vi-l recomand calduros si sa ii multumesc pe aceasta cale celui care mi-a spus de el. In goana mea dupa documentatie cu privire la al Doilea Razboi Mondial, cred ca ar fi fost de neiertat sa sar peste Conspiracy. Am de gand sa cumpar DVD-ul (se gaseste foarte greu filmul, apropos) si sa-l arat oricui are nevoie de putina istorie. Suntem multi in situatia asta.

La sfarsit, va las cu o replica a lui Colin Firth care sintetizeaza, practic intreg filmul si felul in care a fost aprobata aceasta solutie finala: “Dr. Wilhelm Stuckart: …Oh, yes. What can I say? My enthusiasm is boundless.” 

Dupa seria de filme mai putin reusite pe care le-am tot criticat, am vazut in sfarsit aseara un film bun. Un film cu intriga, actiune, personaje interpretate impecabil, un film fidel adevarului istoric care aduce in lumina fata ascunsa, innabusita a Germaniei naziste. Ii vedem in sfarsit pe aceia care s-au opus, care au realizat ca Fuhrer-ul nu era altceva decat un om bolnav cu ambitii devastatoare, care si-au dorit sa lupte pentru Germania, nu pentru Hitler.

Pana la acest moment erau multi (si aici ma includ si pe mine) care nu stiau ca nu mai putin de 15 atentate la viata lui Hitler au fost impiedicate. Ultimul, Operatiunea Valkyrie a fost poate cel mai aproape de reusita si numai un noroc chior l-a salvat pe dictator. Desigur, nu putem sa nu ne gandim ca, daca ar fi avut succes, istoria si harta lumii ar fi aratat altfel astazi. Pentru cei care se plang ca le-am stricat finalul, are you kidding me?!

E interesant de remarcat ca oamenii merg si la filme carora le cunosc prea bine sfarsitul. Titanic, King Kong, Troia, au marcat semnificativ la box office si asta pentru ca nimeni nu se ducea sa vada ce s-a intamplat ci cum s-a intamplat. Acelasi lucru este valabil si in cazul Valkyrie. Dat fiind ca Hitler a trait bine mersi pana 30 aprilie 1945 (in timp ce operatiunea avut loc in 1944) putem singuri trage concluzia ca intreg planul a esuat.

Dar in film, nu despre asta e vorba. In schimb, ni se infatiseaza oameni cu un ideal, nationalisti pana in maduva oaselor dar convinsi ca Fuhrer-ul nu este raspunsul pentru o Germanie “sacra”. In prim plan este colonelul Claus von Stauffenberg interpretat de Tom Cruise. Desi actorul nu este neaparat pe placul meu in general, el reuseste sa creeze o imagine puternica, veridica a personajului sau. Pe langa asemanarea izbitoare, Cruise joaca excelent si pune la bataie mult mai mult decat o “pretty face” (chiar nu este casul de data asta). Colonelul Stauffenberg a luptat pentru Germania in Tunisia, unde in urma unui atac si-a pierdut mana drepta, 2 degete de la mana stanga si ochiul stang. Loialitatea sa fata de Hitler isi pierduse de mult din intensitate, dar in urma mutilarii sale pe campul de lupta decide sa actioneze, prin orice mijloace pentru a scapa Germania si Europa de tiran. Din fericire pentru el, nu este singurul cu aceasta idee. Astfel se intalneste cu un grup de rezistenta, format chiar din cativa generali si politicieni “sustinatori” ai lui Hitler care comploteaza de mult timp sa il inlature pe Fuhrer. Ultimul lor plan esuase si se straduiau sa gaseasca unul nou care sa ii elimine atat pe Hitler cat si pe Himmler, seful SS. Ceea ce Stauffenberg observa este ca acestia nu aveau idee in legatura cu ceea ce vor face dupa asasinatul dictatorului si le aduce aminte ca SS-ul si armata ii vor executa fara prea mult timp de gandire.

Astfel intra in scena Operatiunea Valkyrie, initial creata pentru un caz de urgenta nationala, in care armata era convocata si trimisa sa stapaneasca o eventuala revolta din partea muncitorilor din statele ocupate. Stauffenberg aduce cateva “modificari” operatiunii si reuseste sa obtina semnatura lui Hitler. Astfel, noul plan urma sa mobilizeze armata catre Berlin unde trebuiau arestati toti membri SS si acuzati de asasinat. Apoi intreg guvernul ar fi fost asediat iar noua conducere isi intra in drepturi.

Privita in ansamblu, Operatiunea Valkyrie poate fi numit poate cel mai meticulos si mai bine pus la punct plan dintre atentatele la viata lui Hitler. O bomba urma sa fie detonata chiar in “Barlogul Lupului”, chiar langa Fuhrer, lasandu-i acestuia un minim de sanse la supravietuire. Se spune ca rezistenta mesei a fost cea care i-a salvat viata. In fapt, factorii au fost multipli, circumstantele foarte putin, dar in acelasi timp suficient de diferite de ceea ce fusese estimat, iar norocul de partea lui Hitler.

Ce a urmat este lesne de inchipuit. Participantii la rezistenta au fost “judecati” in pripa si executati unul cate unul. 9 luni mai tarziu Germania nu a mai putut face fata Armatei Rosii iar Fuhrer-ul s-a sinucis impreuna cu “proaspata” sa sotie, Eva Braun.

Actiunea filmului este trepidanta, rapida, coerenta, naucitoare. Vedem ca Germania a insemnat mai mult decat lagare de concentrare si razboi sangeros. Realizam ca au existat oameni dispusi sa-si sacrifice viata pentru tara lor, asa cum ar fi trebuit sa fie (tara, nu oamenii). Iar altii au avut suflete meschine si prea putin curaj sa faca ceea ce simteau ca trebuie facut. Ajungem la un moment in care ne intrebam daca tradarea este intr-adevar asasinatul Fuhrer-ului sau mai degraba executia celor care complotau pentru asta.

De remarcat actorii din plan secundar, printre care Bill Nighy (in cel mai serios rol in care eu personal l-am vazut vreodata), Kenneth Brannagh, Carice van Houten, Tom Wilkinson, Terence Stamp. Ei isi sustin personajele admirabil, fara accent nemtesc de duzina, fara exagerari inutile dar cu pasiune debordanta. Si parca vezi in ei undeva, adanc, mandria celor care si-au sacrificat viata pentru Germania sacra.

Va recomand filmul cu caldura. Pentru cei care cauta veridicitate, va spun ca filmul a fost recomandat de profesorul meu de geopolitica, Silviu Negut, care ne-a spus ca relatarea coincide cu ceea ce s-a intamplat cu adevarat pana la cele mai mici detalii (iar eu il cred pe cuvant). Mergeti sa vedeti un film cu o concluzie naucitoare: “You can serve Germany, or the Fuhrer. Not both!”