Mi-e teamă, adesea, că cel mai rău păcătuim când, conştient, nu ne-acordăm răgazul de-a fi fericiţi, de a zâmbi pe de-a întregul. Din când în când, privim lumea-ntre două gâfâieli scurte şi ele şi ne mulţumim cu senzaţia că am filosofat, pentru astăzi, destul.

Şi parcă toate, şi oameni, şi lucruri, şi gesturi, şi vorbe, şi posturi, chiar şi săruturi, tandreţuri, iubiri, prea multe-s pe grabă…

Ne naştem, ne-ndrăgostim, trăim şi murim tot în grabă. Şi parcă, în această lume de „atleţi” prin vocaţie, constrânşi sau în devenire, se pierde undeva, între două sprinturi probabil, tocmai „spiritul jocului”, farmecul lui.

O fi viaţa asta o cursă de maraton, cu multe obstacole, plină de mâini fără chip, ce te cronometrează la fiecare turnantă, dar nu pot să cred că dacă refuzi să alergi la comandă-n pluton în fiece clipă, î(ţ)i pierzi sensul de-A FI.

Sigur, alerg şi eu prin zile, prin locuri, prin vise cu tine…

În ziua-n care răsăritul de soare o să ajungă să-ţi pară numai un bliţ, opreşte-te să te-ntrebi dacă n-ajunge, dacă n-ai alergat, totuşi, prea mult…

Apropo, voi ce fel de alergători sunteţi?…

Alergătorul