“Banii n-aduc fericirea”, zice un clişeu. “Nu, dar o întreţin”, zice un altul, la fel de cretin. Aha, deci n-o aduc, dar o întreţin. Mda, interesant. În sensul că stupid. “You don’t know where to shop, my friend”, ar zice o prietenă. Şi cred că are dreptate. Pe jumătate. Sau mai puţin. Depinde. Să mă explic. Fericirea e (nu-i aşa?) de mai multe feluri şi e cam personală de felul ei.

Adică ţine de persoană. Lucruri diferite pot avea valori diferite pentru (nu-i aşa?) oameni diferiţi. Apoi, fericirea nu e legată doar de iubire, care e una din sursele ei. Ale fericirii adică (de ce nu sunteţi atenţi?). Poate cea mai importantă. Şi în care iubire banii sunt cam neputincioşi, săracii. Căci (nu-i aşa?) iubire nu poţi cumpăra. Dar ce poţi cumpăra ca să te facă fericit? Poţi, de exemplu să călătoreşti, să vezi o mulţime de locuri incredibile, să cunoşti oameni şi culturi interesante, care să-ţi taie răsuflarea şi să te facă (de ce nu?) fericit.

Poţi să creezi / construieşti ceva şi asta să te facă extrem de fericit. Poţi să ajuţi oameni minunaţi şi asta să te facă fericit. Poţi să schimbi viaţa unei comunităţi întregi sau a unui singur om şi asta să te facă fericit. Poţi să aduci fericirea altora şi asta să te facă fericit. Poţi să-ţi legi numele de ceva important şi asta să te facă fericit. Poţi să mergi în spaţiu şi să vezi Pământul de sus, dintre stele, şi asta să te facă fericit. Lista e nesfârşită, poţi să faci multe cu bani. Multe care să te facă fericit.

Ne dorim deci bani pentru că pot fi un mijloc (printre multe altele) de a ne aduce fericirea. Sunt deci un intermediar, nu un scop în sine. O grămadă de bani în mijlocul unei camere sau într-un cont dintr-o bancă nu înseamnă nimic prin ei înşişi, doar prin ce poţi face cu ei. Dacă vă uitaţi însă puţin în jur, o să vedeţi grămezi de oameni care vor bani, mai mulţi bani, cât mai mulţi bani, dar nu mai ştiu pentru ce-i vor.

Muncesc ca salahorii de dimineaţa până seara, strâng banii grămadă, îi adună în bancă sau sub saltea, îi întorc cu furca, îi numără, îi vor ca să-i aibă. Mai încolo de atât se blochează, nu mai ştiu. Cândva ştiau ce vor să facă cu banii, aveau un vis sau mai multe. Între timp au uitat, banii au devenit scop suprem. Dar dacă îi au, trebuie să ştie şi ceilalţi că îi au. Îşi cumpără maşini care-ţi iau ochii, telefoane dintre cele trendy, gadget-uri sofisticate şi inutile, bijuterii uriaşe, haine scumpe, toate ca să vadă ceilalţi că au bani, să moară de ciudă. Scopul nu e să fie fericiţi, ci să vadă alţii că au bani.

Asta tinde să devină caracteristică de neam, o ditai borna pe autostrada românească de valori şi un element definitoriu pentru ţara asta. E mai important să creadă “lumea” (”ce zice lumea”, “ce crede lumea”) că suntem fericiţi decât să chiar fim. E mai important ce zice lumea, decât ce simţim noi. E vital să se vorbească despre noi, să scrie în presă despre noi, să apărem la televizor, să zică lumea că avem bani, să ne invidieze, să ne urască, să ne bârfească, să-şi dorească să fie în locul nostru.

De ce? Pentru că suntem o naţie de frustraţi şi de ipocriţi; cu toţii suntem convinşi că merităm mai mult decât avem (apropo: “People get what they get. It has nothing to do with what they deserve.” House) şi trebuie (nu-i aşa?) să dovedim lumii întregi că avem valoare. Căci asta ne face fericiţi: ce cred alţii despre noi, nu ce credem noi despre noi şi, în mod sigur, nu ce suntem noi.

“Am bani destui, dar nu-mi ajung” *