Stam io şi meditam zilele trecute. La un moment luat al discuţiei mele cu mine-mi însumi nu-ş’ ce fac şi-mi pun întrebarea: de ce fac oamenii nunţi? Nu de ce se căsătoresc, că aia e altă discuţie, ci de ce fac nuntă. Deci, de ce? Să le luăm pe rând.

Ce-i nunta? O petrecere, nu? Nu? Sunt eu superficial şi fac pe deşteptul şi nu deosebesc esenţa de umplutură? Căcat! Ce unire de destine, ce profunzimi şi alte căcaturi lacrimogene? Nţ, gura! Petrecere, chef, bairam, paranghelie! Cu 100-200-300 de oameni, e drept. Legal vorbind (că aia importă), instituţia căsătoriei n-are nici o treabă cu nunta şi cu atât mai puţin cu biserica (sic!). În România e destul un el, o ea, 2 semnături, 2 martori şi ofiţerul stării civile. Adicătelea 5 oameni, juma’ de oră şi bani cam cât dă Jim pe bere în 2-3 zile. De weekend.

Ş-atunci? DE CE? De ce-şi mănâncă oamenii timp, nervi şi o grămadă de bani pentru “aşia” ceva? Vă spun de ce: C-AŞA SE FACE (deviză naţională, vom reveni)! De ce, totuşi? Ca să marcăm momentul. Pentru că cum căci (nu-i aşa?) o dată-n viaţă se căsătoreşte omu’, nu?(Nu) Facem nuntă ca să împărtăşim cu famiglia şi prietenii bucuria noastră comună şi debordantă, izvorâtă fix amu din fix faptul că am semnat o hârtie la starea civilă şi am dat din cap că “da” în faţa popii.

Mda, desigur. Mai întâi că mumu familie şi prieteni, că pe mai mult de jumătate din nuntaşi nu-i mai ştie nici dracu’, cu atât mai puţin mirii. Mai apoi că în tătă perioada nunţii (din secunda în care încep pregătirile până vreo săptămână după eveniment), mirii sunt ultimii oameni despre care se poate spune că-s veseli, bucuroşi şi relaxaţi, iar nuntaşii, în proporţie covârşitoare, înjură printre dinţi că iar tre’ să dea bani (vine vara, iar tre’ să merg la 8 nunţi, ‘tu-i!).

Deci mă lăsaţi cu ipocrizia, da? Faceţi nunţi pentru bani, clar? Sau, cel mult, hai, treacă de la mine, o faceţi pentru că aşa-i tradiţia. Da’ tradiţia aia tot de la “că pentru bani” vine. Deci ne căcăm pe noi şi ne dăm de ceasul morţii să organizăm un chef la care ne vom simţi ca naiba, dar de unde scoatem bani. După care, vreo 3 ani-aşa mergem la câte 7-10 nunţi pe vară, ca să dăm banii ăia înapoi, căci ne-am creat o obligaţie. Aduce a “bancă ţigănească”, camuflată. Doar că suntem prea ipocriţi să recunoaştem. Buuunn, deci ne-am lămurit. (Despre botez, într-un articol viitor.)

Amu să ne întoarcem la aia cu “aşa se face”. Căscaţi ochii-n-juru-vă şi număraţi câte chestii faceţi voi sau alţii fără să aveţi vreo explicaţie logică pentru că le faceţi. Pentru unele nici nu v-aţi pus vreodată problema, la altele ştiţi dinainte răspunsul: c-aşa se face, c-aşa-i obiceiul. Nu contează că obiceiurile alea aveau în spate nişte raţiuni care la vremea lor însemnau ceva, dar care acu’ nu mai au legătură cu realităţile secolului XXI, nu, noi nu renunţăm la obiceuri şi nici nu ne punem prea multe întrebări (monkey see, monkey do).

Prima care-mi vine-n minte e aia cu mersul la udat (stropit), din Ardeal. Îl ştiţi: de Paşte, flăcăii se înarmează cu câte un parfum sau “şprei” şi o iau creanga prin oraş, bătând la uşile diferitelor prietene/amice/colege/etc să le stropească. Adică: intri, stropeşti, bei, mănânci, pleci. De ce? Serios, DE CE? De-aia, c-aşa-i obiceiul şi cum căcat să-l stricăm noi, că ce zice lumea?

Mai vreţi una? Onomasticile. Cum aniversăm câte un sfânt (?!?!??), cum tre’ să aniversăm şi pe toţi cei ce poartă numele sfântului respectiv sau (ca să ajungă pentru tăţi) înrudite cu. Ce e azi? Sfântul Gheorghe. La mulţi ani tututor Gheorghilor, Georgilor, Georgetelor, Ghiţilor etc. DE CE? De ce dacă e sfântul nu ştiu care, aniversăm toţi muritorii cu acelaşi nume? Ce treabă are sfântul cu prefectura? Şi, dacă tot am deschis gura asta de canal, cum e asta cu “azi e Sfântul Petru”? Ce, atunci s-a născut? Atunci a murit? Atunci a ce? Una din ele, bun. Şiiiiii?

Dacă tot am ajuns la biserici: crucile. Cum vedeţi câte o biserică, cum vă faceţi rapid 1-2-3 cruci. Aşa-i? Aşa-i. DE CE? Bun, înţeleg, sunteţi credincioşi, credeţi în dumnezeu. Ok, pot să respect asta. Pot şi să admit, oarecum, că în interiorul bisericii (ca clădire) există anumite ritualuri (dacă întrebi preoţii, nici ei nu vor şti să-ţi spună de ce fac anumite lucruri, tot că “de-aia” şi că “aşa se face” îţi vor răspunde, dar fie, nu-i momentul), unele presupunând făcutul de cruci, îngenuncheatul, pupatul crucilor şi al altor icoane (apropo, oare e igienic să pupe sute de oameni acelaşi ob’ect de lemn sau sticlă? Întreb, nu dau cu parul), atins cimentul cu fruncea, dat ochii peste cap (sic!), pot deci să le înţeleg, în biserică, dar în afara bisericii? De ce-ţi faci cruce când eşti în maşină/avion/autobuz şi treci pe lîngă o biserică? Să te vadă lumea că eşti credincios (făţărnicie)? Să te vadă dumnezeu că-l respecţi (prostie! oricum ştie ce gîndeşti, nu?)? Cc-aşa se face (prostie)?

Încă una şi vă las: dumnezeu e sus şi le vede pe toate, da? Ştie tot ce gândeşti, tot ce simţi. De ce şi-au inventat oamenii tot soiul de instituţii, obiceiuri, ritualuri prin care să-l slăvească, să-i arate cât îl iubesc şi respectă? Ce nevoie e de intermediari?

Aşa se face