Cu uşile larg închise

M-a întrebat azi o domnişoară dacă nu vreau să merg cu dânsa la biserică. După ce m-am ridicat de pe jos, unde m-am rostogolit preţ de cinci minute râzând ca prostul şi era cât pe ce să scap aifonul din mână, mi-am (şi i-am) zis că de fapt de ce nu, sigur că merg, nu poate fi decât interesant. Oricum

Omeneşte

Mai nou, când sunt în baie, aud viori. Mă frământă de ceva timp o întrebare, încât nu pot dormi nopţile. Zilele, nici atât. Iată-v-o: Cum se înţeleg un surdo-mut şi un orb? Cred că pot să spun, fără să exagerez, că e sportul extrem (sau sângeros) al comunicării. Sau Everestul ei. Orbul nu vede ce gesticulează mutu’ ca disperatu’, iar

Persoanele de faţă se includ

N-am priceput cum vine asta cu persoanele de faţă se exclud. Adică stăm la masă cu nişte unii şi unele, amici/tovarăşi/prieteni şi emitem nişte păreri cu caracter de axiome despre oameni, adică, cam cum ar veni, îi facem de tăt căcatul, că-s proşti, leneşi şi cretini, mama lor de idioţi, după care ne dăm seama că i-am făcut dobitoci şi alte

Aşa se face

Stam io şi meditam zilele trecute. La un moment luat al discuţiei mele cu mine-mi însumi nu-ş’ ce fac şi-mi pun întrebarea: de ce fac oamenii nunţi? Nu de ce se căsătoresc, că aia e altă discuţie, ci de ce fac nuntă. Deci, de ce? Să le luăm pe rând. Ce-i nunta? O petrecere, nu? Nu? Sunt eu superficial şi

Ploconul de la uşă

Nu sunt superstiţios decât când îmi convine. Şi nu deschid vreo uşă, de mi se pare că nu încap pe ea. Având eu însă mare trecere la babe cam de când mă ştiu, şi leacurile lor s-au prins de mine, mai abitir decât osânza de cuvioasa burtă-a popii. N-aveam mai mult de zece ani. Abia-ncepusem, mai timid, să tatonez o

Refugia

Sunt dintre cei care cred că refugiul unui stilou e în scris, pe hârtie, şi nicidecum după o ureche de tâmplar ori alt maistru. Pragmatizaţi excesiv, oamenii suferă azi de un daltonism deopotrivă raţional, cât şi afectiv şi sfârşesc prin a frânge Idei, chiar şi pe cele aflate într-o formă incipientă. Ajunşi la limita superioară a răbdării, le repugnă acum

Liga de amatori

România e ca o eternă ligă de amatori, cu majoretele sau, mă rog, animatoarele sale. De cum unul scoate capul din rând, dovedind veleităţi excepţionale, fie e resorbit cu repeziciune înapoi, în singurul moment de zvâcnire a unei mase de altfel amorfe şi-anoste, fie, dacă e norocos şi turat tare, îşi ia tălpăşiţa spre ligile superioare, recte zările mai senine.

Prima întâlnire

– Cască urechile şi ochii, mă cârlane! La prima întâlnire, îţi iei frumos, de braţ, domnişorica, şi-o scoţi în pas allé fix la Furnica, la cofetărie!.. – Nea Nelu, nu mai ţine vraja, tu eşti rămas în urmă rău! Pe vremea ta, cucoanele băgau la ghiozdan, nu glumă. Acu’ de-abia sug un Tic-Tac, de le măsori şi şoldurile cu şubleru…

Omenia la romani

Nu e nevoie să fii neapărat un gunoier, ca să arunci chiar şi un colţ de ochi spre ghena din psihologia poporului român. E suficient doar să îţi pui, din când în când, câte-o-ntrebare. Printre mirosurile pestilenţiale ce te întâmpină, de cum ai ridicat, din vârf de degete, capacul, e unul perpetuat la modul maniac, de-a dreptul obsesiv, generaţii de-a