Pe mine sintagma asta m-a făcut întotdeauna să râd, mai ales că mă ducea cu gândul la câte-un autobuz de-ăla de ţară, cu plasă în-gri-jită sus la bagaje, cu tapiţerie musai gri-zonată şi cu un şofer de-ăla de te întâmpină de pe prima scară cu câte o gri-masă de n-ai cum să vezi, miop de ai fi, la vie en rose…

O vreme, îmi venea de fiecare dată să-i spun şoferului: tu însuţi eşti o cursă specială, doar că încă nu m-am dumerit dacă între tot şi Nimic, sau între nimic şi… Tot.

Pe urmă m-am potolit, am început să cunosc oamenii semi-cursă şi teoria mea tocmai căzuse-n genunchi.

Aşa că o altă întrebare a început să mă cotropească: eu înţeleg că generaţiile… hmmm… duse, adică trecute, mature de vreţi, suferă de dureri de picioare, dar ăştia mai juni, mai vivace, cârlanii, pe care-i aşteptase şi Timpul, şi Vremea, şi moşii ca pe alergătorii de fond, ăştia de ce naiba sunt deja semi după prima turnantă?!

Forfota asta absurdă, de-a nu pierde trenul, cum se spune, de-a nu rata cursa e una din cele mai nereuşite metafore, cred: suntem în tren, suntem în cursă, şi nici măcar n-a fost alegerea noastră! E suficient să fim consecvenţi, căci nu cadenţa, ci doar de-cadenţa ne scurtează culoarul şi ne face ca-n loc de perspective, să ne creştem înainte doar gratii. Şi tot cursă se cheamă şi aia…

Cursă specială