Eu cred că sunt dintre aceia care iau viaţa de toarte şi-o dau peste cap dintr-o dată. Nu degeaba, cei mai buni prieteni îmi tot spun că nu ştiu să beau cafeaua, c-o sorb precum ceaiul, fără lapte sau zahăr.

Şi dacă plăcerea cafelei ori a ceaiului mi-o condimentez cu imagini şi gânduri despre lumea din jur, copilăria, în schimb, mi-am umplut-o, har Domnului, cu tot soiul de năzbâtii cât omul cel mare ce mi-s acum. N-au fost puţine, dar nici sumedenie, însă au fost câteva late, de-mi stă mintea-n loc şi dup-atâtea vremi ce-au apus.

Nu ştiu cum v-a picat vouă febra aceea de pe la începutul lui ’90, când vecinii… chiaburi s-au pornit să înalţe garaje din BCA-uri sau pleu fix la tine sub geam, sau taman în „ţara” cea verde unde tu, copil fiind, vedeai totul în roz, culcând pentru asta şi vreo câţiva copaci la pământ.

Ştiu că pentru mine, când am văzut mătrăşită pădurea de-aluni, din care mâncam între două meciuri de fotbal o vară întreagă, asta aducea a dracului de mult a declaraţie de război. Mă dureau teribil toţi corcoduşii beliţi, jupuiţi de scoarţele lor şi nu suportam să văd cum întreg universul din brusturi cu frunze uriaşe, cât curul bunicii, zăcea acum culcat la pământ, doborât de buldozerele şi maimuţoii urbani travestiţi în ciocoi.

Mă enervaseră. Rău… Şi nu eram singur. De fapt, eram o gaşcă de vreo nouă puţoi indignaţi, hotărâţi şi mai ales laborioşi când venea vorba s-arate cât de bine se pricep la stricat: într-un week-end, de vineri după-amiază şi până duminică seara, pe schimburi de câte trei, cu şef de echipă, un butucel pe post de berbece şi-aplomb, am reuşit să culcăm la pământ două garaje jumate, zădărnicind munca de câteva zile a invadatorilor noştri netoţi.

Am fi continuat mult şi bine, prinseserăm gustul, dar ne mirosise în flagrant delict unul care plimba ursul pe-acolo şi care s-a dovedit, prin mocirla din jur, mai iute de picior decât nişte ţânci obosiţi, cu fuleul mai mare şi cu palma cam grea…

Ghinionul lui, după ce i-a alertat şi pe ceilalţi nesuferiţi, era că avea să constate că până şi propriu-i plod muncise din greu la cauza asta nobilă pentru demolatorii cei mici, doar că-n altă echipă, adică pe altă tură, după un alt program.

Nefericitul sărise garajul lui tat-su, protejând investiţia lui babacu’, însă îmi amintesc că asta nu l-a salvat de la sfânta bătaie, după cum şi eu, şi frate-meu, deopotrivă, am încasat acasă una mai ceva ca ungurii la Mohács. Deh, bietul tata a fost singurul care-a plătit măgăreaţa la puterea a doua, căci avea în propria-i turmă doi mici măgari…

Demolatorii