Am, n-am ceva de zis, scriu. Căci trebuie să scriu. Zilnic. Sau la 2-3 zile. Dar să scriu. Musai. Şi ce mă fac dacă n-am ce scrie? Păi să am! Dar nu pot scrie la comandă. Ba poţi, scrie! Cauţi, scormoneşti, vezi la alţii, forţezi, trebuie să scrii. De ce (întreabă prostul)?

Tot el răspunde: De-aia! Lasă, îţi vine ea inspiraţia, tu scrie. Şi dacă chiar nu găseşti nimic de zis, tot scrii. Scrii despre că n-ai ce scrie. Mai bagi o glumiţă culeasă de pe net, mai o poză, mai un youtoube-uleţ, găseşti tu ceva. Dar scrie, ca să nu-ţi dezamăgeşti cetitorii. Că intră şi văd că e tot articolul vechi şi ce vor crede despre tine? Dacă nu mai vin? Îţi scade traficul? Eh? Ce te faci?

Bă fraţilor, calmaţi-vă! Nu vă mai scremeţi, mă, să nu pleznească ceva-n voi. Şi hotărâţi-vă: scrieţi pentru voi şi alţi câţiva prieteni ori visaţi că scrieţi pentru mii şi zeci de mii de vizitatori pe zi? Şi dacă b), ce faceţi cu ei, la ce vă folosesc? Vreţi bani din blog? Nu c-ar fi rău, dar atunci vorbim despre altceva, nu amestecăm borcanele. Dacă a), păi relaxaţi-vă. Unde arde? Unde-i presiunea? Unde-i stresul?

De ce vă agitaţi? Cine vă suflă-n ceafă? Unde ne grăbim? Ia să şezi mata niţel, bea un pahar de vin, stăm la o poveste, schimbăm impresii, spunem bancuri, râdem de noi, râdem de alţii, ne relaxăm, râdem, ne relaxăm, ne relaxăm. Scriu pentru că mă relaxează, scriu pentru că mă descarc, scriu pentru că am păreri ferme despre una sau alta, scriu pentru că îmi vin idei şi nu vreau să le ţin doar pentru mine, scriu ca să fac pe deşteptul, scriu ca să fac pe prostul, scriu ca să arăt prostia, incultura, nesimiţirea, mârlănia şi ipocrizia cu degetul, scriu ca să râd de alţii, scriu ca să râd de mine, scriu ca să râdă şi alţii de mine, scriu ca să râdă şi alţii de ce am râs eu ş.a.m.d. De ce m-aş forţa deci să scriu?

De ce-aş vrea să scriu cu orice preţ? De ce mi-aş impune un ritm în care să scriu? De ce mi-aş pierde vremea căutând ceva despre care să scriu? De ce mi-aş rupe tastele încercând să scot hohote din piatră seacă? De ce m-aş agita? Să ne relaxăm, deci.

Urc zilele trecute în troleu cu gând să ajung în centru. Am de mers vreo 6-7 staţii, deci mă aşez pe-un scaun şi-mi pierd gândurile dincolo de geam. N-apuc să ajung mult dincolo, căci mă înţeapă-n scăriţă o voce niţel timorată: “E liber?“ Şi arată către scaunul de lângă mine. Mă frec eu la ochi în sinea-mi, mă uit la el atent vrând să ghicesc dacă e prost sau face mişto (Şi Darius e în stare, când într-o cofetărie, să stea în faţa unei vitrine pline de prăjituri şi să întrebe ingenuu: “Prăjitură aveţi?”). Îi răspund: “Nu, e ocupat, aştept pe cineva.” Na, să te văz acu. Se scuză tâmp şi caută încurcat alt loc. Mda, era numa’ prost. N-ai cu cine, dom’le, n-ai cu cine. E prea serioşi oamenii.

E liber?