Există destui bărbaţi care-şi închipuie că a cuceri o femeie e ca o goană nebună după un şampon la reducere. Cu cât e mai naivă, cu atât e mai bine, cu cât e mai vulgară, cu atât e mai uşor…

Eu pe ăştia i-aş trimite să se-ntâlnească în parcul cu rulote. Ei nu vor putea mirosi niciodată trandafirii încălţaţi în bocanci şi cu masca de gaze, iar ele vor rămâne mereu, probabil, doar nişte ierburi fade, ce nu miros nicicum.

Gândesc din perspectiva bărbatului poate pretenţios, poate de modă veche, dar „demoazelelor” din ziua de azi… pe cuvânt că le lipseşte feminitatea, graţia, misteriosul. Nu tuturor, nu sunt absurd, dar parcă multora, prea multora din ele…

Mă plimbam deunăzi pe stradă la zilele oraşului: năclăite strident cu rimel şi fond de ten, purtând lanţuri grele, turmentate sau duhnind a scrumiere de la atâtea ţigări, agăţate la braţul vreunui burtos tuciuriu (ştiu, discriminez obezii şi coloraţii, sic!), îmi stârneau, văzându-le blazate, cum se condamnaseră la o prea repede veştejire, doar milă – în curând, nu vor mai avea niciun secret de aflat sau, şi mai trist pentru ele, de oferit.

Nu ştiu dacă eternul feminin e bolnav sau pe moarte. Dar… mai poate fi salvat?

Eternul (bolnav) feminin