Eu recunosc, am felul meu aparte de a mă conecta la farmecul vieţii citadine. Şi pentru asta nu merg la McDonald’s, nu beau cisterne-ntregi de cola şi nici pahare mari de vodcă îndoită cu energizante. Mai desuet, aşa, eu văd şi scriu…

…sau îmi aduc aminte: era tot vară, şi tot o zăpuşeală de-asta de pe cuvânt că dup-o oră-n soare, blegit şi transpirat şi-n gaura curului, nu mai visai decât un duş izbăvitor.

Primisem eu nişte pachete importante, pe care le-aşteptam ca pe a doua Lui venire-aproape, aşa că mă-nfiinţez, cuminte, răbdător, la-mpărăţie. La Poştă, care vasăzică…

Ei bine, dragilor, Poşta Română (pe-atunci curieratul era în travaliu) e decorul necesar pentru-a te întâlni cu nesimţirea. Mai sunt şi alte astfel de… puielniţe-ale nesimţiţilor, precum Poliţia, Finanţele, Trezoreria, ghişeele în general, spitalul sau chiar cârciuma de cartier. Însă la Poştă, nesimţirea e la ea acasă. Aşa că poştă m-am făcut.

M-aşez la coadă la ghişeu şi-ncep: one Mississippi, two Mississippi… cinci sute Mississippi. Rahat pe băţ! Vax! Nimic, nicio mişcare-n front, decât pasul bătut pe loc, a-lene şi plictisitor. Mă trag puţin mai într-o parte şi văd o Pisi ce se mocăie cu o hârtie precum mireasa la oglindă.

Ce dracu’ tre’ să fac să-mi iau şi eu pachetele mai repede? ‘Naintea mea doi pensionari cu mutre constipate, în spate-un colorat ce se agită ca un spray deodorant că deh, s-ar vrea înfipt în faţă, doar nu e ca noi ăştia limitaţii, care stau la coadă.

Încep să fierb în sucul propriu, în timp ce Pisi, plictisită, se-apucă să-şi desfacă uşurel, să nu care cumva să-şi strice manichiura, bomboana ei de mere pădureţe, pe care şi-o strecoară-n gură de-ai zice c-a făcut-o cu pipeta.

Pe la vreo mie Mississippi, ajung şi eu în faţă, dar asta după ce placasem impecabil puradelul ca la rugby, fiind, de felul meu, un straşnic gardian al locului la coadă: reminiscenţe comuniste, mna…

‒ Săr’mâna, am şi eu două pachete pentru firma X!

Emoţionată, pătrunsă de lirismul clipei, Pisi scapă mai întâi avizele pe jos, în timp ce eu încerc cu disperare să răsuflu doar o ţâră, pe gură, clar, că mă gazează damful tuciuriului ca pe evrei la Auschwitz. Oi fi având eu sânge de jidan, dar ăsta nu-mi părea nazist, şi-apoi plătit-au suficient strămoşii!

‒ Aveţi două pachete, se luminează-ntr-un târziu Pisi la faţă, până-mi făcusem introspecţia.

‒ Ştiu, zic. Ce trebuie să fac să le ridic?

‒ Păi buletin aveţi?

‒ Am!

‒ Şi ştampila firmei?

‒ Şi!

‒ Dar împuternicire, miorlăie blazată Pisi?

‒ No de-asta n-am. Ce împuternicire? Simţeam că mi se urcă sângele la cap. Chiar trebuia să fie şi astăzi la fel? E firma mea, e marfa mea, am şi ştampilă, am buletin, sunt şi major şi vaccinat, vreau s-o ridic şi basta!

‒ Aşa-i la poştă! Să reveniţi cu împuternicirea firmei! Următorul!

Ţiganu-atâta aştepta: ţuşti se lipeşte de ghişeu, în timp ce mie mi se bate-o pleoapă. De data asta fac un „tecling” ca Bumbescu, intru prin alunecare şi îi aduc aminte care-i locul lui la coadă. Apoi, cu-n mârâit:

‒ Domniţă, eu nu plec de aici fără pachete, probabil nu m-aţi înţeles! Stau de o săptămână să-mi ajungă, când trebuiau să vină-n două zile! Sunt ale mele, sunt plătite, mi-e cald, m-am săturat de voi, de poştă şi de maimuţa asta nespălată şi vreau să iau ce e al meu şi pace! Cum naiba vreţi să mă-mputernicesc pe mine, eu, să iau ce-mi aparţine? Mai dă-o-n frâna ei de treabă! Aţi terminat floricelele din pungă şi v-aţi spart-o de cap? Eu inepţie mai mare nu am auzit de când trăiesc!

‒ Biiine, vă dau pachetele, de data asta, toarce agale Pisi, de parcă le dădea din zestrea de la mă-sa. Dar data următoare, ori îmi aduceţi împuternicire, ori nu le mai primiţi!

Într-un târziu, şi opărit, şi beat de la mireasma de esenţă tare a mustăciosului cu borul larg, dar cu pachetele în braţe, zâmbeam amar, satisfăcut: lui Pisi, de la zarvă şi, cred, din efortul de-a vorbi mai mult decât era obişnuită, i se bulise cocul. Sic!

Căldură mare… Normal, apa-mi fiersese în sticla de plastic din maşină. Aşa c-am continuat, cu gât uscat: one million Mississippi…

Făcut poştă