Patria asta a amintirilor e ca o pajişte pe care numai umblând-o, iarba-ţi răsare din paşi. Iar amintindu-mi, mă simt acum ca indianul acela bătrân, cititorul de urme…

Nu mi-au plăcut niciodată dimineţile suflecate la mâneci, îţi creează senzaţia neplăcută că vin să te ia cu heirup-ul. Am fugit cât m-au ţinut picioarele şi de cele cu butoni, apretate cu aceeaşi insipidă filă albă de calendar, având o zi, orice zi închisă ermetic într-un cadru de plastic.

Dar îmi amintesc de dimineţile în care mă aşezam la masa din bucătărie ca-ntr-un perpetuu ritual ce-mi părea unul al zădărniciei: aceeaşi farfurioară însemnată cu un punct negru parcă-nadins, s-o deosebesc mai uşor de a fratelui meu, găzduind aceeaşi felie trasă la xerox, pe care-o credeam dătătoare de viaţă.

Odată i-am brăzdat obrazul cu o lamă mai sprintenă din trusa de traforaj, uitasem s-o ung cu săpun, şi lacrima de rumeguş i-a căzut pe ziarul aşternut la picioare. Tata m-a privit aspru, altă masă n-aveam, iar eu am încercat să-i spun din priviri că n-am vrut, că pur şi simplu mi-a scăpat.

Alteori îmi lipeam fruntea fierbinte de ea, blestemând copilăreşte boala lecturilor suplimentare, de care suferea afurisita de hoaşcă de la română.

Într-un fel ciudat o preţuiam pentru devotamentul acela subtil, învelit în nervurile de lemn ce cândva avusese o viaţă a lui, doar a lui: masa din bucătărie îmi purta pe umeri, fără să crâcnească, privirile-mi mustrătoare, coatele grele, cana cu lapte, fruntea cu gânduri, reflexia degetului mijlociu ce-a rămas umflat de la pix…

Într-o zi a început să tremure din senin foarte tare şi l-am auzit pe tata strigând „repede, sub masă, ţâcă, e cutremur!”. Încercase să mă adăposteasă-ntre braţele strânse în clei, să se desprindă din osiile propriului sens, să mă protejeze, şi-atunci s-a întâmplat să-mi fie mai dragă.

După 18 ani, în care crescusem cât uşa, iar ea devenise prea mică, i-am râs în nas nerecunoascător, lăsând-o să mediteze mai departe la nemurirea sufletului, prinsă-ntr-un trai între patru pereţi spoiţi cu vopsea de ulei. Şi-am plecat.

Peste alţi 10 ani, revenit în patria amintirilor, n-am mai găsit-o, timpul îi frânsese-un genunchi, am aflat. Rămăseseră pe poziţii, stinghere, trecute, doar scaunele anoste pe care m-am aşezat cu-n gând nepătruns: ce mic am crescut, ce mari aţi rămas!…

În patria amintirilor