România e ca o eternă ligă de amatori, cu majoretele sau, mă rog, animatoarele sale. De cum unul scoate capul din rând, dovedind veleităţi excepţionale, fie e resorbit cu repeziciune înapoi, în singurul moment de zvâcnire a unei mase de altfel amorfe şi-anoste, fie, dacă e norocos şi turat tare, îşi ia tălpăşiţa spre ligile superioare, recte zările mai senine.

Habar n-am prea bine dacă de vină e psihologia poporului, deşi mă gândesc că nici asta nu s-a desenat singură, ci e cam ce am cules, în timp, din ce-am semănat. C-o fi lene, delăsare, miserupism sau simplu concurs de împrejurări (deşi nu cred în coincidenţe), mai trist e că, la o privire fugară, aducem a… hmmm… şatră de meşteri şi ţaţe.

Improvizăm tărgi din surcele şi devenim brancardierii propriilor aspiraţii, pe care ne pricepem de minune să le re-animăm, cu o naivitate ce l-ar face gelos până şi pe voltaire-ianul Candide. Deh, atât de încrezători în urechea noastră muzicală, poetică, de… artist, luăm până şi viaţa după ureche, mânaţi de optimismul imberb.

Între două şedinţe şi alte câteva analize asupra riscului de-a ne pierde nimicul, vociferăm că brigadierul de lizieră a ajuns zilier cu stele pe umăr la vreo brigadă armată. Dar tot pe el îl votăm…

E clar, poporul ăsta parcă trece prin istorie cu capu-n batic. De la spate, până şi pentru un ochi amator pare o babă. Şi nimeni nu-l mai crede că l-a tras un curent misogin…

Liga de amatori