Era vorba aia, cum că lumea asta mare e ca o grădină a lui Dumnezeu. Doar că… sunt zile-n care-mi vine să privesc grădina asta a lui Doamne-Doamne ca pe-o uriaşă salată. Ăsta n-ar fi un bai, însă diversitatea nu-i asigură obligatoriu şi „ingredientele” de calitate sau bunul gust, nu-i aşa?

De-o vreme, parcă şi nebunii sau curajoşii, ce odinioară săreau gardul, sunt tot mai puţini. În schimb, mă-ntâlnesc tot mai des cu oamenii-ceapă. Ei vor spune că-s verticali, dar eu îi găsesc cu capu-n pământ şi nu prea cred că anii puţini să-mi fi stricat aşa degrabă vederea.

O fi atunci gravitaţia, căreia nu i se pot sustrage, de vină? Sau poate teama? Ori, mai ştiu eu, interesul?…

Apropo, eu cred că şi verticalitatea asta e invers proporţională cu interesul. Vreau să spun că, de obicei, cu cât interesu-i mai mare, cu atât coloana vertebrală a „verticalilor” devine mai flască şi din oameni-stâncă, îi vezi pe unii preschimbaţi cât ai clipi în oameni de plastilină. Sau, mă rog, că tot vorbeam de grădină, în oamenii-ceapă.

Vă daţi seama că oamenii ăştia nici măcar pe ei înşişi nu se mai încumetă să se privească în ochi? Deh, e al naibii de greu să-nfrunţi pustiul, mai ales când îţi aparţine…

Oamenii-ceapă