Nu e nevoie să fii neapărat un gunoier, ca să arunci chiar şi un colţ de ochi spre ghena din psihologia poporului român. E suficient doar să îţi pui, din când în când, câte-o-ntrebare.

Printre mirosurile pestilenţiale ce te întâmpină, de cum ai ridicat, din vârf de degete, capacul, e unul perpetuat la modul maniac, de-a dreptul obsesiv, generaţii de-a rândul, un fel de odorizant de prost gust: grandomania.

În 1521, an din care datează primul document în limba română (o română oricum stricată, cu caractere slavone), respectiv scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung către judele Târgoviştei, speriat că iar tăbărau turcii conduşi de Soliman Cuceritorul, eram într-un secol XVI în care francezii, de pildă, se puteau mândri, între altele, chiar cu câteva scrieri profunde. Nici englezii, nemţii sau italienii n-o duceau prea rău, literar vorbind.

De-atunci am început să evoluăm firesc, într-o virtute-a inerţiei, a trecerii timpului, dar şi a unui păcătos complex second-hand. Şi-am început, ce trist, să fim convinşi că un guler ridicat golăneşte ne va ascunde mai bine goliciunea ce ne tronează-ntre umeri.

Inadaptaţii sunt, în fapt, doar nişte limitaţi rataţi. Iar timpurile astea grele n-ai cum să le străbaţi având pingeaua simţitoare, ci doar obrazul gros. Odată ce decorul necesar pentru o minimă justificare-a fost creat, ne-am adaptat (că deh, până şi viaţa e o junglă) de-a dreptul fără limită.

Legendele de ieri, despre grand-omenia la români, s-au adaptat şi ele şi-au devenit frivole, triste pagini ce lucesc dintr-un contur de tabloid ce înfierează, grandios, grando-mania… ca să vezi… tot la români.

Va urma.

Omenia la romani