N-am priceput cum vine asta cu persoanele de faţă se exclud. Adică stăm la masă cu nişte unii şi unele, amici/tovarăşi/prieteni şi emitem nişte păreri cu caracter de axiome despre oameni, adică, cam cum ar veni, îi facem de tăt căcatul, că-s proşti, leneşi şi cretini, mama lor de idioţi, după care ne dăm seama că i-am făcut dobitoci şi alte mizerii pei cei de faţă şi ne scoatem repede cu “persoanele de faţă se exclud, desigur”. Da? Aşa? Păi să nu le spargi faţa instant şi pe viaţă? Gen (like să vă sparg faţa cu acest gen/like de care abuzaţi ca, ‘tu-vă-n de americani să vă!):

  • Femeile-s cam proaste şi-ar trebui să stea la cratiţă. Persoanele de faţă se exclud, desigur.
  • Jurnaliştii ăştia-s mai răi ca politicienii: hoţi, mincinoşi, vicleni, ipocriţi. Persoanele de faţă se exclud, desigur.
  • Tineretul de azi nu mai are nimic sfânt, sunt nişte golani cu toţii. Persoanele de faţă se exclud, desigur.

Tu eşti un/o cretin(ă)! Da, exact tu! Şi nu te exclud.

Bă, de ce zgura mă-sii sunt atâtea sortimente de pâine? De fapt de ce-s atâtea sortimente de orice? Nu mai pot intra undeva să cer o pâine că-mi înşiră tanti câte 5-7-29 de feluri de pâine. Când caut brânza/caşcaval – la fel. Dacă vreau lapte, iar. Că nu mai e laptele-lapte, nuuuuuu! E cu 1,8 % grăsime, cu 2,7 cu 4, cu 347% grăsime, cu calciu, cu propolis, cu cârnaţi, cu vitamina C, cu draci beţi. Să vă băgaţi opţiunile în cur!

Io vreau să-mi cumpăr de mâncare în juma de oră, pentru toată săptămîna, nu să stau 4 ore să cântăresc opţiuni, să compar ingrediente, preţuri, gramaje şi pule-mături. Şi poate-l mai aud pe vreunul că să avem grijă ce mâncăm, că să ne uităm ce şi câte E-uri are fiece căcat ce-l cumpărăm. Adică să stau eu să citesc pe fiecare ambalaj toate chirilicele alea scrise cu litere mici şi să număr/compar E-uri? Da’ nu vrei tu, nutriţionistu’ pulii, să te zbengui singur cu E-urile-n cur? Ba sigur că vrei!

De ce poartă lumea lanţuri la gât? Zic lanţuri, dar de fapt mă refer la lănţişoare, lănţice şi alte zgărzi atârnate la gât. Deci? De ce? La o extremă sunt ăia cu lanţurile cât alea cu care ancorezi ditai Titanicul în port. Exact cât alea, numa că din haur. Un copil de 3 luni cred că încape lejer printr-o za din lanţ. Dar lejer! Ăştia vor să-i vadă lumea. Să se ştie că AU. Dacă de un lănţoi din ăsta atârnă şi o câtai crucea, te-ai scos pe viaţă, te urăşte duşmanii. La celălalt capăt sunt ăia care poartă lănţişoare. Subţiri, finuţe, discrete, musai pe dedesubt.

Dacă mă întrebaţi pe mine (deci mă întrebaţi, da? ) ăştia-s mai răi ca ăia de ziceam că-s primii şi la extremă. Ăia-s sinceri. Proşti, inculţi, scârboşi, kitchoşi, dar sinceri. Ăştia cu lănţice, în schimb, sunt ipocriţi şi snobi. Şi sunt convinşi că-s deasupra celorlalţi. Ei sunt speciali. Ei nu poartă lanţul la vedere, ci pe dedesubt, pe piele. Şi ce ifose şi aere mai au când îţi explică. Bine, mă, şi de ce-l porţi? N-ar şti să-ţi spună exact. Cel mult îţi explică cum că l-a primit de la cineva şi că deci are valoare sentimentală.

Moment în care musai că te-a dat pe spate, căci ăsta e argumentul suprem. Când e vorba de valoare sentimentală (nu-i aşa?) nu mai comentezi, e ca şi cum ai înjura de mama (mai ţineţi minte când eram mici? “bă, fără mama!” Era permis orice, numa’ de mamă nu) sau ca şi cum l-ai înjura pe Darius de Pamfil (pour les connaiseurs). Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când aud de căcaturi neînsufleţite cu valoare sentimentală, fac ca trenu’. Ce valoare sentimentală, mă? Zi mai bine că-l ţii la gât că aşa ai văzut la alţii, că sunteţi dobitoci tustrei.

Persoanele de faţă se includ