Nu sunt superstiţios decât când îmi convine. Şi nu deschid vreo uşă, de mi se pare că nu încap pe ea. Având eu însă mare trecere la babe cam de când mă ştiu, şi leacurile lor s-au prins de mine, mai abitir decât osânza de cuvioasa burtă-a popii.

N-aveam mai mult de zece ani. Abia-ncepusem, mai timid, să tatonez o prăpădită pistă de-atletism, improvizată într-un parc de foste glorii-n devenire, dar încă aduceam mult mai degrabă-a chiflă, decât a fotbalist. Copil ascultător şi gureş, la şcoală toate îmi mergeau ca unse, cu o excepţie sâcâitoare: caligrafia. Asta n-o pricepeam nicicum, de ce să te-osândeşti să scrii frumos, dacă tu înţelegi oricum ce-ai scris? Să fie fericiţi că scriu corect şi bine! Sic!

Aveam însă o scuză-n faţa căreia ceda şi-nvăţătoarea: trei păcătoşi de negi, pe degetele de la mână dreaptă, ce-mi străjuiau stiloul cu mutre constipate de cerberi eunuci. Oricum mă strofocam să îi ignor, ţineau parcă morţiş să iasă-n evidenţă şi să îmi bage-n cap că suntem patru şi trăim într-o uniune din aceea, de se vorbea pe la recensământ de ea: consensuală, na!

Mă tot rugasem eu la Doamne-Doamne să-mi ia El pacostea, ploconul, să-l ducă unde-o şti, numa’ să mă trezesc de dimineaţă cu degetele de pianist, şi nu cu crenvurştii aceia. Dar ţi-ai găsit! Crezi că aveam cu cine sta de vorbă? Pesemne că Sfinţia-Sa ori nu era pe tură, când eu bolboroseam cu patos invocări, ori se căznea la altă uşă, cu alte… speţe, mai demne de compătimire.

Dezamăgit după zădărnicia osanalelor aduse oricărui sfânt cu mutra mai blajină, pe care-l mai descopeream duminica, pictat prin cine ştie ce biserici, mi-am zis că n-ar strica să cer eu sfatul babei proţăpită din paleolitic la parterul blocului în care vieţuiam:

– Nagyan szep (adică tare faini) ochişori ai tu, Todor fiam, îmi zise Erji neni proţăpită-n uşă, da’ buba asta stricam frumuseţe la tine! Învaţă Erji neni cum scăpat de ea!

Şi-mi zise baba, complice, formula cea de taină, umplându-mi gura cu bomboane între timp, să fie sigură c-ascult şi tac: să iau un fir de aţă, să-i fac atâtea noduri câte bube am şi să-l agăţ de un burlan, să plouă peste el până o putrezi. Iar dacă nici aşa n-o fi să fie, să-l iau şi să îl leg de clanţa de la uşa unuia, da’ nu din blocul nostru, că ăştia-s toţi de treabă, cică…

Zis şi făcut: trântii eu pe o aţă neagră, dintr-o lovitură, trei noduri, dar, stând puţin în cumpănă, mi-am zis că şi aşa m-au sâcâit destul năpârcile de negi, aşa că naiba mai aşteaptă-n miez de vară, până o da o ploaie-două-nouă.

Cum baba nu urca nici chiar în vise la etaje, oprirea-mi fu degrabă la-ndemână, la cel dintâi etaj, la uşa de stejar a lui Gergely bacsi, un ceferist grăsun, ce concura, prin formele rotunde, cu orice mare alb. Nu era el nesuferit, da’ ce să-i fac? Ar fi putut să locuiască la parter sau la etajul patru, nu-n colţul ăla-ntunecos!

A dracului de curvă însă, trecut prin viaţă şi priceput la tras cu ochiul prin vizor, nea’ Gergely Sandor şi-o fi zis că-şi strică mânuţa rotofeie cu minunăţiile mele de negi, aşa că seara mă trezii cu el la uşă, curtenitor, şi după ce m-asigură din nou că Transilvania va reveni-ntr-o zi la ţara mumă, recte Magyarország, îmi strecură în palmă aţa păcătoasă:

– Jo estet, bebi (adică o seară bună, dragă)!

Bună pe moaşă-sa! N-aveam de gând să mă apuce dimineaţa cu scârbavnica sub pernă, aşa că, pe la unu noaptea, după o muncă de lămurire de vreo patru ore cu nevinovatul tata, în pijama şi echipat cu o lanternă, am mai urcat două etaje. Pe Venczi (Venţi) l-am iertat, că era croitor şi l-ar fi încurcat, dar între un contabil, nea Popescu şi Takacs (Tocaci adică), inginer pe la uzina de lumină, l-am preferat pe ungur, care din start avea un handicap să zicem… etnic. Şi mai umfla şi cheltuielile cu becul, alături de ciracii lui!

Un porc, gândii, în timp ce-i agăţam cu grijă ploconul de clanţa de la uşă…

Ploconul de la uşă