Porni pe stradă, potrivindu-şi din obişnuinţă paşii cu cântecul ce-l obseda de nişte ore bune. Nu mai ştia nici versuri, şi nici chiar cine îl cânta, dar melodia mormăită în bărbie îi era de-ajuns. Era doar melodia lor şi încă o dansau seară de seară.

Nici nu se hotărâse bine, de dimineaţă pân’acum, dacă era o zi în care ar fi fost mai bine să aducă a bonom, ori mai degrabă a morocănos. Aşa că aştepta un semn.

Visase-o viaţă-ntreagă să poarte pălărie: altfel era văzut în cartier şi îi plăcea la nebunie să-şi ducă mâna s-o ridice doar de bor şi să şoptească, pe un ton misterios, „sărut-mâna, domniţă!”…

Închise ochii şi-i deschise iarăşi, clipind din ce în ce mai des. Ciudat, se deşteptase cu un gând ce nu-i da pace, căci se imagina într-o odaie stăpânită de un peşte mare, dintr-o sticlă colorată, ce îl privea aproape sfidător de la-nălţimea mileului de pe televizor. Nu era timpul lui! Dar ăsta e?…

Îşi duse degetul arătător la tâmplă, de parcă ar fi vrut să-şi afle confirmarea că e treaz, că încă mai trăieşte. Ceva mai lentă ca de obicei, o lume ce-adunase între grinzi răs-frângeri de imagini i se zbătea sub riduri. Oftă prelung, furios că niciodată nu înţelesese el prea bine rostul zecilor de linii ce-i brăzdau şi fruntea, şi obrazul. Până şi ridurile obosiseră să i se-agaţe-n colţ de ochi. Probabil îi venise timpul să…

– La dracu’, tocmai pe faţa unui om bătrân te-ai apucat să joci tu X şi 0? Am să te bat, la jocul ăsta totdeauna câştigam. Arată-te la faţă, Timp nelegiuit!

Din balta-n care se oprise, neatent, răsfrântă tremurat, îl ţintuise cu privirea un străin cu pălărie şi sprijinit într-un baston, adus puţin de spate şi-ncruntat.

– Aaaa, tu erai? Fir-ar să fie, până şi balta are riduri!…

Poveste de vis