Nu mă pricep s-alcătuiesc o pledoarie. Şi-apoi, prea văd în orice orizont atâţia scribi preţioşi, ce-şi picură cu patos importanţa, din vârfuri de stilou subţire.

Eu cred că liniştesc, nu zdruncin rama tabloului de catifea. E drept, nu-l am pe je ne sais quoi inoculat în strune, şi-atunci când cânt, eu nu mă-nchin decât la Evidenţa-Sa.

Ştiu, mi s-a spus: „Băiete, e contraindicat să te arăţi tu sănătos, ori vindecat, doar ştii că-i roade-amarnic, când văd un… sinus destupat. Las-o mai moale, nu vrei şi tu să-ţi fie bine?”

Cum sunt nepriceput să par-că nu-s, mi-am zis că orişicât m-aş strădui, ori tac vorbind, ori spun ce e… de spus.

Dixit: când scrii, degeaba pui vitralii într-o crâşmă şi-aştepţi să-şi iasă şi metehnele din fire. După dictare, nu-i aşa, poţi chiar să-nalţi biserici, dar liturghia o slujeşti doar din simţire…

Recurs la Evidenţa-Sa