Sunt dintre cei care cred că refugiul unui stilou e în scris, pe hârtie, şi nicidecum după o ureche de tâmplar ori alt maistru.

Pragmatizaţi excesiv, oamenii suferă azi de un daltonism deopotrivă raţional, cât şi afectiv şi sfârşesc prin a frânge Idei, chiar şi pe cele aflate într-o formă incipientă. Ajunşi la limita superioară a răbdării, le repugnă acum orice vis.

Până şi cel mai mic gând, ce ar putea părea mai îndrăzneţ, e respins cu brutalitate, e renegat şi îngropat cât mai adânc în ţărâna râncedă de pe tărâmul uitării. În virtutea dez-obişnuinţei de-a rezona cu noi înşine, cu tărâmul lăuntric al propriului edificiu, suntem în cădere liberă spre origini, spre hăul neanderthal-ian, biciuiţi de angoase de tot felul.

Din fericire, încă se caută o patrie a relicvelor de bine, Refugia, o cotă liniştitoare între adânc şi înalt, între durere şi extaz, între o epuizantă stare de trezie şi un terapeutic halucinant. Ne-am ridicat pe vârfuri atât de mult, încât am sfârşit prin a ne prăbuşi în genunchi, tot încercând să privim, în căutarea unui punct de sprijin, dincolo…

Din luminoasa lumânare a speranţei de mai bine, a mai rămas, murdară, doar ceara. Oricum, dacă avem noroc, Cuiva ar putea să-i pară că (încă) ne mai rugăm…

Refugia