Nu sunt spectaculos. Niciodată n-am fost. De aceea, cred că rostul echilibrului în viaţă nu e acrobaţia, ci mersu-nainte.

De obicei, lucrul ăsta-l descoperi abia după ce, măcar o singură dată, neatent, ai căzut. Atunci te ridici, cu genunchii zdreliţi, uneori şi cu o frunză ascuţită înfiptă în palmă şi realizezi că nu jongleriile sau eschivele te-au adus până aici,ci complicitatea cu drumul.

Mai e timp, îţi vine mereu să îngâni, şi te ridici, muşcându-ţi buza cu ciudă. E revoltător cum de fiecare dată când credeai că ţi-ai zidit un mic sanctuar, uşile din jur se lipesc de pereţi. Le-ai închide cu lanţuri grele, zăvoare-mpietrite, să rămână tăcute poveşti, să nu-ţi aducă aminte mereu că eşti numai un număr ce-aşteaptă să fie strigat într-o sală de aşteptare…

Se face, încet, timp de toamnă, şi florile mor. O să te ţin de vorbă, la fel ca şi până acum, şi-aşa au mai sărit peste numărul tău. Să mai aştepte!

Tu cere-i Timpului, înainte să i te dăruieşti cu o floare în piept, floarea vârstei. Să pot s-o miros…

Stand by me