Din câte ştiu, nu există încă un studiu despre anatomia obrazului gros la români. E firesc, mă tem că nu ne-ar ajunge un tom pentru asta…

Departe de mine să fiu apologetul timidităţii, pe care-o condamn ca fiind, în dese rânduri, dăunătoare, şi nici n-aş concepe o elegie a sfielii, deşi ea-mi aduce mult cu capul plecat şi descoperit, când se citeşte din Cărţi.

Şi alte popoare îşi au, cu prisosinţă, şi chiar cred în asta, propriii lor nesimţiţi, la fel cum fiecare crâng îşi are uscăturile lui. Doar că umbrele grele, răsărite indecent pe scoarţele de obraz mai pătate decât faţa de masă de la popotă, umbrele astea năclăite, vreau să zic, întunecă, înainte chiar să-ntrezăresc orizonturi, tocmai pădurea în care timpul încă mi-l mai foşnesc.

Şi-atunci m-apucă o ruşine din aceea cruntă, atavică, cu-n umed aciuat în colţ de ochi, ruşine pentru alţii, ce nu mai ştiu ca să se ruşineze, ruşine pentru mine, că zilnic mai găsesc câte-un motiv să mă în-ruşinez.

Tata, sărmanul, îmi spunea: bătrâne, degeaba-ţi umpli carul tău cu pâine, de pân’ acasă te-aşezi cu fundul fix pe ea…

Totuşi ruşinea