Trăiesc cu nerv. Ştiu, prea le simt pe toate, chiar şi bombeul mi-e şi mai sensibil, şi mai lung. Şi sunt destui ce s-au înghesuit să-l calce cu aplomb…

Toate ca toate, dar să plătesc o taxă ca să intru la mine-n coşmelie, alta decât aceea de cazare obişnuită, mi se părea mult prea de tot. Mă întâlnisem eu, de-a lungul vremii, cu destui ciudaţi, însă limbricul ăsta electronic, cam tuciuriu şi insistent, postat în uşa internatului în care-mi debutasem viaţa de student, mă intriga. Drept care l-am trimis, pe-un ton din ăla cu care răspunzi la întrebarea cât e ceasul, direct în mă-sa. Nu prea i-a convenit, şi-a început să-şi depene CV-ul stufos al viermuielii-n cartier, dar mi-era foame şi l-am lăsat cu ochii în apus.

Am rău de înălţime. Întotdeauna am avut. Din fericire, etajul întâi e unul accesibil, chiar şi de sus în jos: când m-am trezit c-au năvălit în cameră zdrahonii convocaţi de piţigoi, rănit în propriul lui amor de ventriloc, mi-am zis că las şi foame, şi cartofi prăjiţi, şi boii obosiţi de la-ndărătnica mea bicicletă şi vreau, nu vreau, cobor în zbor spre libertate, pace şi-nţelegere între popoare şi etnii.

Vuia şi Vlaicu la un loc, până şi Coandă ar fi fost geloşi. Deschizătura ferestrei m-a îmbrăţişat la piept ca pe un fiu rătăcitor. Nimic nu mi-a mai stat în cale, nici garduri, nici câmpii, aşa că-n câteva minute eram departe de tumultul vieţii ce tocmai reuşisem să mi-o pigmentez cu adrenalină din belşug.

Am cam îmbulinat-o, mă gândeam, pesemne ori greşise ăla întoarcerea-napoi către privatele origini, ori nu îi prea plăcuse, că ştiţi cum e, mai greu îmi pare drumu-acum, la-ntors acasă…

Să fie sănătos, eu nu aveam de gând să emigrez, dar nici nu-mi surâdea un… local kombat. Noroc că, grijulii, ciracii mei lăsaseră geamul deschis, să am pe unde să mă-ntorc în noaptea ce venise al dracului de rece.

Trăiesc cu nerv