Eu sunt un fan al nodului, chiar şi-al aceluia dintâi, ombilical, un fel de vot de blam dat persistenţei în fără-de-sfârşire. De fapt, cu toţii evoluăm, chiar de la naştere, sub zodia-i meticuloasă, adesea epică, ori hazardată câteodată, spre un dez-nodământ precum un soi de abdicare-n faţa repetabilului gest de-a prinde între braţele-i captive, în zadar, deşertăciunea.

De obicei, nu caut nod în papură, dar ştiu câţiva care, probabil din invidie, se dovedesc neobosiţi în a-nghiţi cu noduri orice fleac, pe care-n loc să îl perceapă ca pe-o apropiere, nu-l văd decât ca pe-un intrus de circumstanţă, ce le-otrăveşte lor proximitatea. Şi-adună noduri din acestea… pestilenţiale-n gât, uitând parcă voit să mai respire, precum o pasăre ce se pripeşte, speriată, să-ngrămădească, dintr-un zbor, întreg cerul în piept.

Şi e păcat, căci pasărea-i sortită prăbuşirii, zborul uitării, însă, ironic de liniştitor, din fericire, înaltul nu se… gată niciodată.

Călătoresc din nod în nod, prea repezit, că tot nu mi-am făcut ucenicia nodurilor. Însă, cât mă mai rabdă nodul ăsta între poli, voi înnoda cuvintele în jurul unui nod din lut, aproape imperfect, cum totuşi nu e altul: dragostea…

Un nod din lut