Cele mai pline de învăţăminte cugetări îţi vin în gând atunci când te trezeşti împotmolit, iară scârbavnicul rahat mai că ţi-ajunge pân’ la nas. Şi dintr-odată te înţelepţeşti şi dobândeşti abilităţi de cuget şi comunicare şi mai ceva decât Sofocle şi Seneca la un loc.

După ucenicia tare scurtă-n studenţie, mult mai degrabă în pridvorul vieţii, decât cu-n pas măcar în prag, o sumedenie de aforisme şi vorbe din bătrâni mă animau, toate legate-n principal de dulcele instinct de supravieţuire.

De-o săptămână şi mai bine, eu mă simţeam ca un transfug ce levitează indecis, în şoaptă, în jurul cabinei înţesaţă cu malaci, la frontiera dintre un râvnit statut de anonim şi cel periculos de pradă, un fel de „wanted” pentru nişte indivizi care-ţi umflau la o adică o mamă de bătaie chiar şi din plictiseală.

M-aş fi făcut eu bucuros frate cu dracul, că prea era îngustă puntea dintre integritatea fizică şi perspectiva sumbră a unei vizite inopinate pe la serviciul de urgenţă din oraş. Dar cum să te-nfrăţeşti cu necuratul, când nu demult l-ai binecuvântat cu vorbe dulci, de mamă? Deh, cine l-a pus să-mi ceară taxă, să intru în cămin, la mine-acasă?…

Mă răcorise ideea că-l trimisesem la origini pe limbricul oacheş ce făcea pe vameşul în faţă porţii din cămin, însă escaladarea etajului întâi, precum un june prim care se fofilează înspre demoazelă, la ceasuri ba târzii în noapte, ba mai grăbite chiar decât acelea de la regiment, mă răcori atât de tare zilnic, încât o tuse din aceea măgărească mă luă-n primire ca o matroană dizgraţioasă, dar şi binevoitoare.

Mă săturasem şi de privirile celor care ştiau ce mă aşteaptă, şi compătimitoare, dar şi nerăbdătoare să vadă mai repede cum o să ies din măgăreaţa asta. Aşa că într-o zi, mai pe la ceasurile dup-amiezii sau siestei, când psihologic îi bănuiam pe toţi cu burta plină, calmi adică, mi-am luat eu inima în dinţi şi adoptând poziţia cu băţu-n fund – spatele drept, ce-o deprinsesem de la profa mea de sport, m-am înfiinţat la marginea trotuarului unde spărgeau de zor seminţe vreo 20 de noi „prieteni”, care îmi transmiteau de zile bune mesaje de „dor” şi de „apreciere”.

Îl intuisem eu pe unul, fost puşcăriaş, drept capel-maistru al lor, aşa că l-am ţintit de la-nălţime cu privirea, fiind el pişpirel de felul lui. Era surprins că îndrăznisem să mă bag de bună-voie-n în cuibul lor şi plescăia acum mirat, fără să zică nimic inteligibil, ca peştele pe-uscat. N-aveam de gând să-i dau răgaz ca să se dumirească, şi nici să-şi amintească de ce mă căutau şi ce îmi pregătiseră ciracii lui, ci-am început să-l ameţesc cu-analogii, raţionamente, supoziţii, cerându-i să se pună el în locul meu:

– De vine unu’ de-un metru jumătate la tine şi-ţi cere taxă la intrarea-n blocul tău, i-o dai, mă Gică?

– Cum un metru jumate, mă? Că Gioni are unu şi şaizeci ca ochiu, s-orbesc de nu! Că eu am unu şaptezeci!

– Mulţi înainte, şefule! Dar eu am unu opzeşiceva, mă înţelegi?

– Mă tu mă faci pitic?

– Nuuu, Gioni e proporţionat cum trebe, tu zdravăn, iar eu îs prea înalt, tata-i de vină, că a jucat el baschet în liceu.

Atât mi-a trebuit, că scamei cu personalitate i s-au încins degrabă circuitele şi dintr-odată , ca un şaman, a dat verdictul:

– Te crezi grozav, ha? Să faci echipă cu colegul tău de cameră, ăla înalt, că şi-aşa are moaca ca de prost, şi mâine după-masă jucaţi până la zece coşuri baschet cu doi oameni de ai mei. Dacă îi bateţi, scăpaţi de noi, dar de o încasaţi, voi ăştia-nalţii, batem la voi până a doua zi în zori, ca să vă săturaţi şi să plătiţi şi taxă când v-o cere Gioni.

Jucasem baschet în liceu, vreme de patru ani, însă acum aveam nevoie să îmi amintesc. Terenul era chiar sub geam, aşa că am improvizat nocturna pentru antrenament, rugându-le pe fetele de la etajul doi să ţină toată noaptea becurile-aprinse-n camere.

Pe Alex l-am băgat într-un cantonament şi mai ceva decât pe Michael Jordan. Habar n-avea s-arunce, era ca la Lemnaru şi nicidecum precum la Bulls. Aşa că sfatul meu sună aşa:

– Bă, vrei să scapi sau s-o mierlim? Tu eşti clămpău, aşa c-o prinzi ‘naintea lor şi mi-o pasezi. Şi după asta, roagă-te să ne ajute Dumnezeu!

Zis şi făcut, a doua zi. Cu chiu, cu vai şi multe vânătăi, am dovedit cele două sfârleze tuciurii, ce parcă veniseră pe lume sub panou şi ne-am văzut scăpaţi definitiv de şmecheraşi. Deh, oameni parolişti…

Apropo, cum se numea filmul? White men can’t jump? Iete c-au putut, sic!

White men can’t jump?…